Feeds:
Articole
Comentarii

Cateodata imi amintesc de entitatea asta neglijata.  Striga dupa mine de undeva din fantanile mintii mele. De multa vreme… de mult prea multa vreme nu i-am mai acordat nicio atentie demna. Pana la urma… unde duce si la ce bun colectia asta de texte, comentarii si legaturi cu persoane virtuale? Diverse persoane „reale” ma incurajeaza sa continui. Cineva mi-a scos in evidenta faptul ca… mai eliberez din ganduri. Curios lucru. Am grave retineri in a gandi pe blog. Candva nu reprezenta o problema, puteam sa public reflectii aproape intime, stiind ca, de fapt, vorbesc din spatele unui avatar. Cineva care scrie un blog. Si-atat.

Acum insa, dupa o noapte nedormita, eveniment nespecific ultimei jumatati de an traversate, am mintea plina de ganduri. Ma intreb daca intr-adevar asta este spatiul potrivit pentru „inscrierea” lor intr-un dosar, intr-un registru… spatiul care sa le dea o forma perceptibila, palpabila. Iar raspunsul este, din pacate nu.

Hmmm… constat ca iar am fumat un pachet de tigari intr-o noapte. Pacat de bucuria efemera a celor care credeau ca le-am rarit. Printre ei ma numaram si eu… In mod real ajunsesem la mai putin de 10 tigari pe zi, ceea ce era intr-adevar o imbunatatire destul de considerabila. Dar falsa, intrucat venea pe fondul „nimic nu mai conteaza, asa ca… la ce bun o tigara?” Astfel ca ajunsesem sa fumez atata cat sa ma mentin in afara pericolului unui sevraj.

Da, evident, din moment ce nu vreau sa impartasesc nimic din ceea ce intr-adevar ma macina, ajung in mod fatal sa ma invart in jurul acelorasi subiecte demne sa urce gradul de plictis pe podium.

Sunt necesare niste schimbari in gradina Afreuda. Poate echivalentul unor brazi in jurul curtii, care te apara de privirile curioase ale strainilor. Cat despre cunoscuti… cu greu mai numar printre ei vreun adevarat prieten. A cui e vina?  Odios cuvant.

Inchei aici, pentru moment.

Contemplandu-mi indelung capodopera de blog, care deja a inceput sa capete o anumita patina a vremurilor trecute, stau si ma intreb oarecum obsesiv: sa-l continui sau nu?

E drept ca de cand am inceput sa ma ocup serios de el mi-a oferit anumite satisfactii, de care m-am privat cu masochism abtinandu-ma sa ma ating de el in ultimele (… cate s-au facut? aproape) 3 luni.

Nici nu sunt sigura ca mai stiu sa scriu.

Observ ca inca imi mai calca pragul prafuit circa 20-30 de calatori internauti in fiecare zi. Ce va mai pot spune, dragilor decat… poate ne mai citim.

Si ma opresc aici pentru moment. O sa continui aceasta subtila cochetarie cu ideea de a imi renova blogul uzitand de propriile ganduri.

a good old Kuss from Afreuda.

Vizionez, cu privirea pe jumatate in gol un film difuzat la televizor. Este o cale nu tocmai ideala de a-mi ocupa timpul. Constat ca dupa ce a trecut atata timp de la despartirea definitiva de cele doua personaje cu care mi-am impartit temporar spatiul de locuit, nervii, finantele si problemele cotidiene, viata mea s-a pustiit infiorator.

In plus, s-ar putea sa fac un viraj atat de neobisnuit in ‘cariera’ incat… mai bine ma abtin de la comentarii.

Presimt o perioada incarcata de o anumita doza de sinistru. De-o fi sa fie.

Altfel… ma rog la sfanta continere sa ma ajute sa ma ajut. Cine stie cand o sa rasara cu-adevarat soarele pe strada mea? In prezent, ma mangaie cu cateva raze prin ferestruica cu geometrie bizara din chilia mea. Pe la orele 9-10 ale diminetii (nu stiu cu precizie, pentru ca nu m-am uitat pana acum la ceas) imi penetreaza praful de pe geam si ma obliga sa-i zambesc. Apoi ma intorc, lenesa, pe o parte ca sa-mi continui suita de vise rebele. Restul zilei… umbra.

Constat ca s-a scurs o luna incheiata de la ‘cumpana dintre ani’. Nici nu mai tin minte de cand nu mi-am mai facut o balanta a + urilor si – urilor la sfarsit/inceput de an. Cred ca de prin 2006-2007.  Motivele sunt in parte clare in parte bizare si stranii. Unul si cel mai important este cantitatea insurmontabila de schimbari haotice aparute in lant in viata mea. Locuinte, joburi, relatii amoroase… toate unele peste altele intr-un carusel indescifrabil. Apoi, salturile si gropile emotionale plus tentativele sinistre de controlare/inhibare a lor in mod artificial, proces care mi-a transformat perceptia intr-un fel de bula semiopaca. Nu prea ai cum sa gandesti lucid in privinta modului in care iti decurge viata, daca neurotransmitatorii tai sunt captivi intr-o camasa de forta, sau echivalentul ei.

Acum, ca incep (din nou) o viata noua, parca incep usor usor sa se aseze niste caramizi cu forme ciudate. Daca socotesc, este a 4-a sau a 5-a oara (folosind exculsiv criterii obiective) in ultimii 2-3 ani cand se intampla evenimentul asta. Se pare ca, dintr-un motiv sau altul (de fiecare data altul, daca socotim si pretextele) am capatat o compulsie la ‘a incepe’. Gandindu-ma acum, pe moment, la numarul noilor inceputuri si la atitudinea mea generala in fata fiecaruia din ele, cred ca de fapt ceea ce tintesc este sa ma obisnuiesc cu sfarsiturile. Sa fac, in mod repetat, doliul propriei vieti anterioare.

Sunt curioasa… unde duce tot algoritmul asta cu euristici pe care-l reprezinta deciziile mele greu inteligibile? Oare sa fie adevarat ca scopurile inconstiente au efect atat de barbar si salbatic asupra vietii unei persoane? Cum o sa procedez sa imi orientez lanterna in puzzelul creat atat de prolific in ultimii ani? Si, mai ales, cat o sa ma tina bateria?

Daca nu se face lumina, cred ca ar fi bine sa imi pastrez ca bagaj simbolicul rucsac de 20 de kilograme si sa imi exersez in continuare descifrarea continuitatii in discontinuitate, stabilitatea in fatza imprevizibilului, capacitatea nesuferita de a renunta cu seninatate.

De maine… ma mut in noua locatie, pe care deja am botezat-o.

Ciudatenii psihanalitice

Mai dragilor, tocmai acum mi s-a intamplat o chestiune foarte stranie. Sa va narez. Vin eu vesela de unde vin, fumez linistita o tigara, pun tara la cale cu maica-mea in legatura cu transportul bagajelor necesare traiului cotidian in noua mea ‘chilie’, dupa cum imi place sa-i spun, si-apoi hop-top sa-mi scriu duminica psihanalitica.

Cand deschid browserul, sa vezi si sa nu crezi, dau de figura VDZ-ului zambind larg pe ecran. Am facut ochii mari cum fac astia prin desene animate de le ies din orbite cale de vreo 3-4 palpaieli dupa care intra la loc pana in spatele craniului.

Ca sa intelegeti mai bine, trebuie sa va mentionez faptul ca firefoxul maica-mii este setat sa deschida aceeasi sesiune la pornire, asa ca, probabil era o vizita mai veche a paginii cu pricina.

Ma uit in stanga, ma uit in dreapta… mai sa fie. Cand ‘dracu’ am deschis eu asta? L-am googel-uit pe Zamfirescu fara sa-mi amintesc? O intreb pe maica-mea, nu stie nici ea nimic. Niki… cu greu imi inchipui ca ar face un asemenea search pe net, mai ales ca el nu stie sa umble cu masinariile astea tehnice diavolesti decat la nivelul de a-si deschide televizorul pe eurosport. Frati-miu? Uite ca pe el nu l-am intrebat…

Sau calculatorul meu are un device de interactiune cu cationii si anionii mei de Na si K si-mi ‘serveste’ gandurile? Doaaaamne fereste, apara si miluieste.

In fine, sa lasam evenimentul sa se explice de la sine (sau sa nu se explice deloc). In plus, am gasit si o varianta a ‘rezolva’ mai repede duminica asta psihanalitica, pe care am inceput-o de miercuri si tot nu-mi iese la un nivel cat de cat multumitor (deh, narcisismul este subiect greu, ca despre maria sa vroiam sa scriu). Cum o rezolv? Pai simplu, va dau linkul la pagina cea-aparuta-ca-prin-magie:

http://www.revistavatra.ro/pdf/vatra_3-2006.pdf

Nu stiu de unde provine. Nu mai tin minte nimic. Daca aveti vreo varianta sa-mi spuneti de unde as fi putut da click acolo astfel incat sa-mi amintesc si eu cum de-am ajuns sa-l am pe Zamfirescu in browser, va rog ajutati-ma. Altfel n-o sa pot dormi la noapte.

Succese maxime!

Da, un lucru bun de trecut in cv pentru cand o sa-mi mai vina ideea sa ma angajez in recrutare: i-am gasit un job lui Filip!!

 Acuma sa vedem daca e de acord sa-si modifice ‘resedinta’…

Avatar

… dragilor, n-am mai review-at un film de nu-mai-stiu-cand. Am mai vazut cateva, de-alungul acestei perioade de absenteism partial de la datoria de blogger, numai ca… deh, circumstantele vietii printre care se numara: instabilitatea conditiilor, umblatul hai-hui, stresul legat de locuitul cu psihoticul si psihopatul, ramasul fara laptop combinate cu o multime de alte griji (care inca mai exista) m-au impiedicat de la a ma dedica scriiturii sistematice pe temele vechi.

Amu, despre Avatar nu ma pot abtine sa nu comentez cate ceva. In primul si in primul rand, o sa comentez marturisindu-va ca m-a dezamagit. E drept ca nu l-am vazut 3D, dar pe cuvant de vizionator daca m-a impresionat cu ceva. ‘Americanesc’ (va rog, luati sensul peiorativ al acestui termen) pana peste poate, comercial asemenea. Tematica rasuflata, ultra-exploatata in industria cinematografica, meschinarii slabe in scenariu.

Suspansul? Nimic special. M-am surprins plictisindu-ma in cel mai inalt grad.

N-as merge pana intr-acolo incat sa decid ca imi pare rau pentru investitia de timp, totusi curiozitatea a fost mare, iar filmul a declansat un adevarat fenomen. Numai ca… pentru numele cerului, ‘opera’ asta nu a avut absolut nimic special. Mai degraba as recomanda Pocahontas, care seamana pe undeva pe la substrat, doar ca actiunea este mai ‘pamanteasca’. E destul de clar: un SF/Fantasy care se pierde in efecte speciale neglijand mesajul de baza devine o productie slaba, desantata si superficiala.

Amu, sa nu mi-o luati in nume de rau, dar… pur si simplu… mneaaah!

Pe Cafe Gradiva am aflat ca in America a creat o epidemie de depresie. Ii urez felicitari lui James, dar… pas (din fericire).