Constat ca s-a scurs o luna incheiata de la ‘cumpana dintre ani’. Nici nu mai tin minte de cand nu mi-am mai facut o balanta a + urilor si – urilor la sfarsit/inceput de an. Cred ca de prin 2006-2007. Motivele sunt in parte clare in parte bizare si stranii. Unul si cel mai important este cantitatea insurmontabila de schimbari haotice aparute in lant in viata mea. Locuinte, joburi, relatii amoroase… toate unele peste altele intr-un carusel indescifrabil. Apoi, salturile si gropile emotionale plus tentativele sinistre de controlare/inhibare a lor in mod artificial, proces care mi-a transformat perceptia intr-un fel de bula semiopaca. Nu prea ai cum sa gandesti lucid in privinta modului in care iti decurge viata, daca neurotransmitatorii tai sunt captivi intr-o camasa de forta, sau echivalentul ei.
Acum, ca incep (din nou) o viata noua, parca incep usor usor sa se aseze niste caramizi cu forme ciudate. Daca socotesc, este a 4-a sau a 5-a oara (folosind exculsiv criterii obiective) in ultimii 2-3 ani cand se intampla evenimentul asta. Se pare ca, dintr-un motiv sau altul (de fiecare data altul, daca socotim si pretextele) am capatat o compulsie la ‘a incepe’. Gandindu-ma acum, pe moment, la numarul noilor inceputuri si la atitudinea mea generala in fata fiecaruia din ele, cred ca de fapt ceea ce tintesc este sa ma obisnuiesc cu sfarsiturile. Sa fac, in mod repetat, doliul propriei vieti anterioare.
Sunt curioasa… unde duce tot algoritmul asta cu euristici pe care-l reprezinta deciziile mele greu inteligibile? Oare sa fie adevarat ca scopurile inconstiente au efect atat de barbar si salbatic asupra vietii unei persoane? Cum o sa procedez sa imi orientez lanterna in puzzelul creat atat de prolific in ultimii ani? Si, mai ales, cat o sa ma tina bateria?
Daca nu se face lumina, cred ca ar fi bine sa imi pastrez ca bagaj simbolicul rucsac de 20 de kilograme si sa imi exersez in continuare descifrarea continuitatii in discontinuitate, stabilitatea in fatza imprevizibilului, capacitatea nesuferita de a renunta cu seninatate.
De maine… ma mut in noua locatie, pe care deja am botezat-o.
Afreuda 
puzzle sau labirint?
păstrează-ţi minimul confort al speranţei.
sună ca un îndemn la docilitate? …..păi nu e !!
🙂
nu, nu suna ca un indemn la docilitate. Suna ca un sfat intelept. Pana acum o am. (speranta, de ea e vorba). Numai ca… nu se stie niciodata.
puzzle sau labirint… depinde din ce perspectiva, si cine se uita. Are caracteristici din ambele. Trecutul meu furtunos…
si culmea e ca, nus de ce am senzatia ca nu mai schimb odata placa, urmeaza o perioada grea.
Înţelept e oricine poate înţelege. Mai întâi ce i se întâmplă, pentru ca apoi să priceapă ce li se întâmplă (celorlalţi). Să poţi birui deznădejdea mi se pare cea mai reuşită psihoterapie.
Labirintul n-ar mai fi labirint dacă Minotaurul înfricoşător n-ar mai fi în el. Ar rămâne doar o grădină interesantă. Să pui cap la cap piesele acelui puzzle care îţi este trecutul (fie furtunos, fie secetos) şi să te poţi ”desena” – înseamnă tărie.
….cu care (sunt sigur) vei trece peste perioada grea.
Te rog să-mi ierţi stilul ăsta ”ex cathedra” şi ”sfătos”.
🙂
🙂 nu ma deranjeaza catusi de putin stilul tau, mai ales ca spui lucruri interesante. 🙂
in momentul de fatza, in mod destul de curios, pornesc cu nadejdea undeva sus. Sa vedem cat o sa ma tina.
Cat despre puzzle/labirint se vor desfasura ambele perspective in timp, cu conditia sa nu mai apara piese/carari + alte elemente.
Cred ca ar fi momentul sa iau o pauza de la a-mi complica viata si de la a cauta senzationalul, si sa ma refugiez, o vreme intr-un soi de rutina stabilizatoare.
Desi… complacutul in cotidianul banal nu a fost absolut niciodata punctul meu forte.
🙂 Increzut, greoi și în șoaptă… așa se vorbește despre viitor, se aseamanănă cu vizita într/o peșteră inceputul tău nou de viață 🙂
Increzut? Hmmm…
Poate increzator. Desi…
da, increzator e mai corect… cu toate ca increzutul vine nu prea tirziu, shi pe urma dispar incetișor… orice inceput este idealizat
cine se opune da cu nasul in bară 🙂
da, m-am decis sa ma apuc de fotbal. Daca tot o dau in bara, macar sa se oftice suporterii…
🙂 cu oftigatul au devenit suporteri, au dat shi ei in bara la virsta lor, dupa care umbla ca suporterii toata ziua … sau cine se opune devine antisocial 🙂
mda… o sa las valul sa-si faca datoria…
imi place cum eshti… ma molipseshti de optimism
da, cam ciudat… Eu una nu sunt prea optimista in prezent, mi-e greu sa-mi imaginez cum te pot molipsi. Poate e din cauza pozei.
🙂
sau, ca s-o dau pe d-astea psihologice ‘ieftine’: ‘it’s your inner optimism that you detect in me’. 😀
hmmm… acu’ ma gandesc ca optimism si a optimiza vin din aceeasi radacina lexicala. Unul din ele e un cuvant superb, celalalt… imi suna prea mult a informatica/inginerie.
haus total cu optimismul, bine sau rau, psihologie, sport..etc. Starile de dezechilibru sunt interesante prin faptul ca doar ele pot oferi fericiri și discondoforturi intense, azi in genere dizpozitzie de mort… ma trage la pădure, acolo să trăiesc 🙂 In cap sună o provocare : De ce nu intru în vreo concurență socială? (una prostească prin însuși contextul concurenței) pentru a deveni fericit.
Pozele… unii reushesc sa aiba o viatza ca o poza, fara diversitate de prisos… adica optimizări 🙂
Pai si crezi ca daca intri intr-o concurenta sociala, orice concurenta, vei deveni fericit? Si dup-aia? Cum mentii starea de fericire? Ei?
Viata mea numai ca o poza nu e. E mai degraba ca un colaj.
Ei, cum mențin? Eu nu mențin, se menține ca la majoritatea asha cu cerșitu afectelor, cu suporterul, cu simțu cel comun cu arhetipul, cum se spune totul se menține și fara mine ca elaborant 🙂 Precum ;i fericirea nu e personala … devine combinata cu „altruismuri” suflet larg, oameni plăcuți… ce mai vorbă complăcutul grupului devine personal, ma apuc cu totzi de marginalizat „dushmanu” și fericirea vine mama măsîii de elaboranți, sa gasit un moshneag tinar sa strice hausul armonic. Evident ca mentzinerea este o autominciuna 🙂
Ah, adica se mentine asaaa… de la sine. E bine.
Grupul, grupul, fir-ar mama lui de grup. 😀 eu n-am grup. Am doar prieteni unu’ la unu’. Ma rog… unu’/una la una. A doua una fiind eu. 🙂
ei nu… de fapt urasc grupul… vorbesc ca alternativă, mai bine prieteni putzini shi buni! 🙂
de fapt … mai bine singur, dar nu sunt asemenea permisuri 🙂
RIP