Feeds:
Articole
Comentarii

Stau deseori si ma intreb… care sa fie oare beneficiul pentru care cineva insista sa se considere neinteles si unic in suferinta lui? Descriindu-si singuratatile, doua persoane diferite arunca acelasi text: „nimeni nu are cum sa inteleaga cum e sa fii singur, cu adevarat singur”.

M-am uitat in jur de-a lungul timpului si am vazut atatia singuratici neintelesi (sau care se straduiau cu obstinatie sa se declare si sa se simta asa), incat cred ca ar construi o minoritate destul de mare.

Imi inchipui cum s-ar derula o terapie de grup pe o astfel de afectiune:

– Buna, sunt John Doe, si ma simt foarte singur pe lumea asta.

– Buna, John, te intelegem perfect, si noi ne simtim la fel…

– Nu, nici vorba, eu chiar ma simt singur, voi nu aveti cum sa intelegeti cum ma simt eu.

– John, nu fii nedrept, si noi ne simtim singuri

– Ba nu, eu chiar sunt singur, sunt absolut sigur ca voi nu sunteti la fel de singuri cum sunt eu.

Care-o fi povestea, si care beneficiul? De ce ar refuza cineva sa primeasca o declaratie care suna „stiu ce simti, te inteleg”. Cu ce ii alina suferinta faptul de a se simti un suferind unic si irepetabil? Orbirea fiecarui singuratic la raspandirea fenomenului singuratatii si (mai ales) al insingurarii este un fenomen pe care inca nu l-am inteles.

Oftez din greu. Daca e ceva ce detest pe lumea asta ca activitate (cel putin pentru mine) de rutina este alcatuirea cv-ului si aplicarea pentru joburi. Mi se pare o sarcina atat de scarboasa in esenta ei incat o tot aman de pe-o saptamana pe alta. Ar trebui facut in seara asta. Ar fi trebuit facut ieri, alaltaieri, acum 3 saptamani, acum 3 luni. Nu s-a putut. Motivele? Nenumarate, dintre care 80% pretexte. Alta data ma motiva spre actiuni ‘sanatoase’ un soi de semipanica. Era un efect mobilizator care ma scotea dintre carpe (in fine, ele se numesc indeobste cearceafuri), ma ridica in doua si ma punea la treaba. Insa de cand am invatat sa ma apar de angoase, temeri si am capatat nonsalanta asta care-mi transmite pe fundalul gandurilor „totul este absolut in regula, nu am ce sa patesc, nu am absolut nimic de pierdut in nicio situatie, oricat de grava ar fi”, nu ma mai determina nimic sa actionez contra rezistentelor mele.

Niciun ‘trebuie’, niciun ‘am nevoie’, niciun ‘imperios necesar’ nu mai au acelasi efect asupra mea.

Si totusi… Pe undeva trebuie sa existe in dram de… responsabilitate se numeste? Oare cand am ramas fara ea? Si, mai ales, de ce?

Leapsa, leapsa, leapsa

Asta-i primita de la un personagiu cu un pseudonim ciudat, care face parte dintr-o bisericuta blogeristica de personagii cu pseudonim normal. Ii zice adc, si faza bizara este ca, desi are pseudonimul cel mai ufo-istic, el arata cel mai bine in avatarele wordpress. Pare cel mai uman, ca sa zic asa. E explicabil, din moment ce e singurul care are poza.  Din restul avatarelor deduc ca Andrei si Vasile sunt frati gemeni si se imbraca in roz, iar Petrica… tre sa vina la mine la terapia ca sa-l cunosc mai bine, sa vedem la cine tipa asa.

Bun, ca am facut omorabila fapta de a-i semnala pe faptasi, sa trecem la treaba serioasa pe care o reprezinta o leapsa respectabila. 😆

1. Dacă s-ar putea şi dacă ai vrea, ce-ai schimba în viaţa ta?

🙂 ce simplu e… l-as invia pe taica-miu, macar asaa… de cateva ori pe saptamana. 😆

altfel… ar mai fi cateva chestiuni, unele pe care nu le pot discuta aici, ca mai citeste lumea si nu-i frumos sa afle ce crezi despre ei dar nu vor sa auda (ma rog, in cazul asta e vorba de o ea).

o alta chestiune in afara chestiunilor nondezvaluibile pe blog ar fi ca, daca as putea, pardon, daca as fi putut (ca probabil, intr-un viitor mai apropiat sau mai indepartat o sa pot) m-as fi imbogatit deja. Si nu castigand la loto. Eh, asta mai vedem.

si… cred ca daca as avea o bagheta magica de schimbat trecutul, sau daca as putea interveni in viata mea cu o unealta gen ‘erase’ as sterge complet decizia (cu toate derivatele ei) si e actul (cu toate derivatele lui) de a ma expune unei consultatii psihiatrice. Nu as merge pana acolo incat sa spun ca un diagnostic eronat ‘mi-a distrus viata’ (pentru ca sa se intample asta ar trebui sa mor, asa ma gandesc, iar eu ma simt cat se poate de vie si cred ca am dreptate), dar mi-a complicat-o intr-un mod cat se poate de incomod. Taica-miu avea un mecanism foarte eficient intru consolare, pe care mi l-a inoculat destul de bine. „Nu-i nimic, mica, ai castigat experienta! Ce, iti ia cineva caii de la bicicleta?” Well… nu, nu mi-a luat nimeni caii de la bicicleta. Inca. E  prematur sa evaluez (in functie de orice criteriu) pierderea suferita. Plus de asta… sunt inca tanara, e timp pentru orice demers reparator (zic eu).

Alta schimbare? Hmmm… da, m-as marita cu ‘al de-l vreau io’. Mda…

2.  De unde ai re-porni ceva în motorul interior care până acum te-a impins în ceea ce numim, “viata”, “cariera”?

Hmmm… sincer, intrebarea asta n-o inteleg. Pe bune. Sa repornesc? Dar cand s-a oprit? Sau, mai precis, cand as putea considera ca a mers, in cazul in care se poate spune ca a mers? M-a impins? Da ce-s roaba? „viata”? „cariera”? Hmmm… merge merge merge. Trasa, plutind, dusa cu valul… nu, in viata si caiera mea nu accept necivilizatii gen „motoare” si „impins”. Mda, nu stiu ce sa repornesc, nu simt nevoia sa repornesc nimic. Motorul meu interior functioneaza asa cum functioneaza, se va opri daca o sa-mi pierd constiinta definitivamente sau daca o sa mi se opreasca ‘pitpalacul’, dupa cum se exprima un prieten de-al meu. Pana atunci… ulei sa aiba. 😆 (cine stie ce intelegeti de-aici…) Si, suficient de des, cred ca e nevoie si de ceva benzina. Si sa nu cumva sa raman fara mecanismul ala care face combustia interna, sa mai explodeze din cand in cand ceva p-acolo, ca altfel… incepe sa murmure a plictiseala. Si nu vrem asta, in niciun caz. (ma refer la noi, Anamaria Ivan, se intelege, da? :D)

3. Daca ai putea s-o faci, de ce?

Ce sa fac? Unde sa fac? E vorba de sex? Pare o intrebare dinaia adresata la ureche pe sestache unei virgine de catre o alta virgina. Hmmm… sa o fac, sa n-o fac? Cred ca o fac. Ma duc sa ma culc. Maine am zi lunga. Pardon, azi, ca e 2:39 trecute fix. Acus rasare soarele, saracut de supraeul meu. 🙂

Rontzi, te bagi mai departe?

Kuss, dragilor, s-auzim de bine!

… despre conversatie

Hmmm… blogul asta are un mic paradox. Pe de-o parte vreau sa scriu in el, pe de alta parte nu-mi vine. Si pe partea cealalta, ca sa avem un paradox cu trei intrari, nu-mi vine nici sa-l las in paragina (din nou sau definitiv). Drept pentru care mentin contactul ocupandu-ma de lepse. Am vreo trei, si imi amintesc ca am mai detectat o leapsa de foarte demult de la tomata cu scufita, asa ca… pana pe sambata cam asta o sa fie lista de taskuri privitoare la mentinerea rasuflanda a acestei… marete operete.      

O sa-ncep cu o leapsa obtinuta cinstit prin furtisag de la capricorn, (á propos, de la ce o fi venind k13? Hmmm…) pentru ca se leaga de o tema care m-a preocupat de cand am inceput sa glasuiesc primele constructii valabile a fi categorisite drept „comunicare cu sens”.      

Leapsa are doua intrebari, mari si late. Pardon, nu sunt late deloc, sunt lungi cat o zi de post in privinta raspunsului, asa ca… ce mai tura vura, hai sa-ncep:      

1. Când ai o conversaţie interesantă?      

Sunt mai multe variante. Daca subiectul e banal, conversatia trebuie ori sa fie cel putin amuzanta, ori sa serveasca unui interes personal de-al meu. Logic nu? E interesanta daca sunt interesata. Spre exemplu, daca subiectul este „de unde se cumpara paine cu 10 bani mai ieftin in cartierul X”, devine interesant ori daca eu sunt noua in cartierul X si am buzunarele mai mult goale decat pline (cand spun buzunarele ma refer la portofel, sper ca intelege toata lumea), ori daca interlocutorul relateaza o patanie potrivita pentru a fi scena de comedie legata de brutar sau de vanzatoarea de la paine.    

Daca subiectul este undeva in intervalul banal-complex, conversatia devine interesanta prin doua mijloace ale captarii interesului:    

  • ori este vorba de un element de noutate care ma implica si pe mine intr-un fel sau in altul (spre exemplu un film proaspat vizionat sau o carte citita sau pe care intentionez sa o citesc, dar aria de subiecte nu se opreste aici)
  • ori persoana care-l abordeaza este interesanta pentru mine din diferite motive: tin la persoana respectiva, imi place de persoana cu pricina, detectez (prin raza mea de penetrare in mintile oamenilor, mwhahahaha) motive inconstiente pentru care spune ceea ce spune… (recunosc, asta o folosesc si ca sa nu ma plictisesc atunci cand nu ma pot sustrage datorita regulilor de politete sau rezistentelor proprii dintr-o discutie odios de plata), s.a.m.d.

Ei bine, daca insa subiectul este prin el insasi interesant… aici e destul de evident, de obicei conversatia este interesanta, dar nu neaparat. Depinde cat de ‘civilizat’ sau de ‘usor de comunicat cu’ este persoana cu pricina. Sau, in fine, persoanele. Ori contribui, ori ba. Daca nu contribui… se pierde interesul atunci cand incep… never mind, nu intru in subiectul asta acuma. Credeti-ma, e mai bine asa.

Trec la punctul 2 mai degraba:

2. Ce te plictiseşte într-o conversaţie?

Oooo. Ohohoooo… (stiti bancul cu blonda la ginecolog, nu? Foarte bine, atunci nu vi-l mai spun). Ce sa ma plictiseasca? Primul element de plictis ar fi subiectul, dar numai in anumite ipostaze. Apoi, tendinta unuia dintre interlocutori sa monopolizeze, combinat cu coborarea nivelului discutiei. Faze de genul: hai sa vorbim la un nivel mai scazut, din cauza ca e si cutarica printre noi, si cutarica nu pricepe.

ADHD-ul interlocutorilor. Asta mai degrabea ma enerveaza decat ma plictiseste. Face ca respectiva discutie sa capete o tenta sinistra de ‘fara rost’.

Ma mai plictiseste cand primesc explicatii pe care le stiu deja. Sfaturi moralizatoare tampite, sfaturi nonmoralizatoare proaste. Astea trei (explicatiile si cele doua tipuri de sfaturi), cand mi se intampla intr-o conversatie, le categorizez la ‘abuz’. La fel si criticile. Atacurile la persoana, falsele lamuriri.

La fel de plictisitor mi se pare ca cineva sa glumeasca ca boul in timp ce altcineva spune ceva grav, serios sau… pur si simplu demn de atentie.

Acel ‘hai sa schimbam subiectul’ daca spiritele se incing si, pana la urma nimeni nu ar avea de suferit pe planul integritatii fizice.

Ma mai plictisese (la culme) cand discutia degenereaza intr-un pseudo conflict legat de modul in care se deruleaza discutia, si devine o cearta stupida care nu mai are nici un rost, oricum, stim cu totii, se lasa cu impacare sau cu ignorare a evenimentului.

Si inca una (si cu asta gata 🙂 ) discutiile incarcate de resentiment, pe un ton depresiv, care au o tenta de extremism dus aproape spre delir. Propozitiile categorice din logica, vazute ca adevaruri absolute.

Si… si… erorile de argumentare, clar.

Eh, sa fiti sanatosi, dragii fetii. Intre timp mi-am facut si o cafea (bucuroasa la culme ca nu a dat in foc) si ma retrag in apartamentele luxoase ale mintii freudiene, imbratisand din greu Studii despre isterie.

Kuss!

Dragilor, ca mai intotdeauna in ultima vreme, nu-mi vad capul de treaba. Asta nu este o problema prin ea insasi, din moment ce stiu foarte bine cum arata capul meu, cel putin pe exterior, si presupunand ca nu sunt ciufulita, insa este o problema pentru contributia mea personala la inaltarea pe culmile progresului a culturii psihanalitice prin intermediul blogsferei, din moment ce nu ma pot concentra (nici acum) la a scrie ceva. Dar nu-i bai, se exprima romanul procrastinator si delasator. Nu-i bai pentru ca ideea de a va lasa sa vizionati ceva mai degraba decat sa cititi ccsch scris de o subsemnata grabita si eustresata pare (cel putin la prima vedere si dupa mintea mea) o idee satisfacator de buna.

Therefore, iata un miniserial cu subiectul Freud pescuit de pe Youtube. Amuzant (pe cat se poate, din moment ce e vorba despre Freud), antrenant si… popularizant. Sa va fie de folos si, ne mai citim pe-aici.

Ah, ridic degetul moralizator si va atentionez: la sfarsitul partii I ne ofera tipul asta (care a facut ‘emisiunea’) un model foarte plastic al topicii I freudiene. Hmmm… Topica I? E ‘aia’ in care aparatul psihic se ‘compune’ din Inconstient, Preconstient si Constient. Ia vedeti acolo (a propos de datoriile mele colosale) de ce in constient trebuia ca ‘persoana’ sa-l evite pe Steve, si ce stia Preconstientul despre problema asta. Si, mai ales, cine este Hackerul (sau Crackerul, daca nu are analiza personala) care vine sa dea acces la Inconstient?

Hai, vizionare placuta si… sa nu va distrati prea tare, in ciuda tonului amuzant general al ‘productiei’. Psihanaliza este totusi un domeniu care trebuie tratat cu seriozitate, nu? Au ba?



In partea a treia, remarcati va rog modul in care a fost interpretat Singmundic-al nostru, si cat de mult au fost amplificate ‘spusele maestrului’. Ma refer la scena (pe care o s-o observati, sper) in care cuplurile incercau sa concentreze energia orgasmului pentru a modifica vremea. Zeificare? Tot ce se poate.

Vizionati, vizionati, vizionati! 🙂

Si-acum, drumul, dragilor, ca ma duc pe canapea (:lol:) sa-mi citesc David Copperfieldul, sa-l interpretez psihanalitic pe sarmanul orfan. Si numai dumnezeu stie cate mai am de facut in timpul asta scurt. Invatat la „Temporalitate in teoria freudiana” (asta ar trebui sa se lase cu bucurie), cautat job (scuzati obscenitatea cuvantului), prestat calculatoriceste cateva websiteuri (sarcina tratabila cu ambivalenta, noroc ca ‘embrionul’ este de factura nonumana), tradus niste pagini intr-o limba oarecare dar nu cea pe care-o are :lol:, reinstalat un sistem pe un laptop car nu-i al meu (de al meu m-a scapat Cristi-al lu’ tas-su pana una alta), si… cautat locuinta noua. Destule, nu?

Hai, va las si… aveti grija de frigidere. 😉

Kuss!

Leapsa cartareasca… :)

Noroc cu Rontziki, altfel nu as fi avut inspiratie sa prestez o vreme. Am observat ca am inceput sa scriu intr-o stare ok numai cand sunt intrebata sau solicitata intr-un oarecare mod. Altfel… mai rar in ultima vreme nevoia de a scrie mult, de la mine (a se citi sine) pentru ochii cititorilor din neantul blogsferei. Dar nu-i bai, vremea trece, vremea vine, toate-s vechi si noua toate, iar se schimba situatiile… Dar hey, ce naiba fac aici, m-apuc de postare libera, aveam o leapsa de prelucrat. Revenind, iat-o:

1. Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?

Da. 😉

2. Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi dacă „da” care a fost aceasta?

Hmmm… ce inseamna ultimul timp? Am primit o carte drept cadou, dar am uitat cum o cheama pe mititica. E in biblioteca (sper). Altfel, am primit alte lucruri drept cadou. In principiu mie nu prea imi face lumea cadou carti. Nu stiu de ce. Probabil pentru ca s-au gandit ca de la atata lecturat/invatat am luat-o rasna, si vor sa ma corecteze pedepsindu-ma prin privatiune de obiectul iubirii (cartea, in cazul asta)

3. Citiţi în baie?

He he… Daca exista o biblioteca acolo (nu glumesc, tatal fostului prieten avea mini-teancuri de carti care mai decare mai groase si mai grele in fiecare baie a casei) poate. Altfel, numai daca am  lectura atat de interesanta incat sa nu ma pot desprinde de carte. Ati citit povestea aia cu titlul  „Copilul nascut cu cartea in mana”?

Ah, si, uneori, iau o carte groasa cu mine in baie ca sa semnalizez ‘adversarilor’ intr-o maniera nonverbala ca intruziunea mea in baie va dura mai mult decat un simplu… ΠΠ.

4. V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi dacă „da” care ar fi fost aceasta?

Ohohooo… da, desigur ca da. Cum adica „care ar fi fost aceasta”? Intrebarea se pune „care va fi aceasta”. Raspunsul: surpriza. Sau „vedeti voi”. Oricum, probabil ca vor fi mai multe. Dar mai e pana atunci, cu siguranta. Inca sunt la faza de lacomie acumulativa in ceea ce priveste… viata.

5. Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?

Hm. Ce sa cred? Bine ca sunt. Stiti melodia aia „ce bine ca eeesti, ce mirare ca suuunt…” Cam asta. E in regula, avand in vedere, stiti voi, revolutia, contextul socio-economic, venitul mediu, posibilitatile de publicare, pozitia geografica a romaniei care i-a facut pe turci sa vina mereu p-aci si d-asta nu suntem noi dezvoltati ca am dus numai razboaie… Altfel, traiasca Amazon dot com. Altceva? Nu, nu cred. La mai bine, asta ne urez pe planul asta, editorialistic, publicistic, literaturistic & so on.

6. Care este cartea preferată?

Eh… (gandire intensa, gandire intensa, gandire intensa). Nu, nu pot sa raspund la intrebarea asta. Preferata in raport cu ce criteriu? Ei bine? Ei lasa…

7. Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?

In principiu recitesc dupa trei considerente: interes, trebuinta sau chef. Care ar fi cartile? Nush. Multe. Ultima recitita a fost „Cu fiecare zi mai aproape” de Irvin Yalom. Pentru scoala.

8. Ce părere aţi avea de o întâlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?

Ha ha ha! as avea o parere foarte buna despre o intalnire de gradul asta. 🙂 Insa nu stiu ce le-as spune. In primul rand „Buna ziua”, apoi… depinde de context. In niciun caz nu as pica intr-un monolog tampit de factura hiperlaudativa. Si nici nu as vrea sa dau impresia ca am impresia ca-l cunosc pe autor doar pentru ca i-am citit cartile. Desi o am, dar oamenilor nu le place asta. Fiecare se simte unic si misterios in felul lui, si nu vrem sa stricam asta. Intru fericirea narcisica vesnica si perena a tuturor, nu?  Si probabil ca autorii cu pricina nu ar scapa de la a zgaria un autograf, fiecare pe cartea lui. Ca sa-i cunosc si mai bine, doar un autograf inseamna ca-i mai fac si o interpretare grafologica. Mwhahahahaha!

9. Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?

Uneori imi place sa vorbesc despre ceea ce citesc. Cu cine cu cine… cu cine se dovedeste: capabil, informat, disponibil, civilizat in conversatie, cam la acelasi nivel cu mine in discutie, dornic.

10. Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?

Of of… care-ar putea fi?

11. Care credeţi că este o lectură „obligatorie”, o carte pe care cineva trebuie să o citească?

Am mai raspuns la intrebarea asta intr-o alta leapsa. Abecedarul. Scurt pe doi.

12. Care este locul preferat pentru lectură?

Propria realitate subiectiva. Aaaa… era vorba de un loc asaaa… geografico-spatialo etc? Imi pare rau, nu exista asa ceva in viata mea… Poate fi oriunde.

13. Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?

Depinde…

14. Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?

Evident ca da. Dar nu ca mi s-a intamplat, ci am facut-o sistematic. A fost cu intentie, vorba aia. Oricum, nu am aceeasi experienta. Numai ca de multe ori este cea mai economica solutie.
15. Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?

Cum adica „sau si pe cele care sunt imprumutate”? Pai daca sunt deja imprumutate, logic ar fi sa le citesc. Altfel de ce le-as mai imprumuta, astfel ca ele sa fie imprumutate? Of of… of of… tz tz tz.
16. O carte este pentru mine… Cum aţi descrie o carte?

In cuvinte… 😀 Sau ajutandu-ma de o imagine. Este vorba de imaginea de dedesubt, cu micul amendament ca… in mod normal o carte are pagnile scrise… In fine, sa zicem ca „merge si-asa” pentru moment.
Cam asta-i tot. Luci@n? Raspunzi au ba? 🙂
Kuss!

Sper sa nu devin ‘obiectul rau’ daca va las de data asta in compania (vizuala si auditiva, chiar) a altcuiva. Haaaai, nu va suparati dragilor, asta ‘de pe sticla’ e mai destept  sau, cel putin, mai instruit.

va sarut!

sa va fie cu folos!

kuss!