Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Reflectii’ Category

Cateodata imi amintesc de entitatea asta neglijata.  Striga dupa mine de undeva din fantanile mintii mele. De multa vreme… de mult prea multa vreme nu i-am mai acordat nicio atentie demna. Pana la urma… unde duce si la ce bun colectia asta de texte, comentarii si legaturi cu persoane virtuale? Diverse persoane „reale” ma incurajeaza sa continui. Cineva mi-a scos in evidenta faptul ca… mai eliberez din ganduri. Curios lucru. Am grave retineri in a gandi pe blog. Candva nu reprezenta o problema, puteam sa public reflectii aproape intime, stiind ca, de fapt, vorbesc din spatele unui avatar. Cineva care scrie un blog. Si-atat.

Acum insa, dupa o noapte nedormita, eveniment nespecific ultimei jumatati de an traversate, am mintea plina de ganduri. Ma intreb daca intr-adevar asta este spatiul potrivit pentru „inscrierea” lor intr-un dosar, intr-un registru… spatiul care sa le dea o forma perceptibila, palpabila. Iar raspunsul este, din pacate nu.

Hmmm… constat ca iar am fumat un pachet de tigari intr-o noapte. Pacat de bucuria efemera a celor care credeau ca le-am rarit. Printre ei ma numaram si eu… In mod real ajunsesem la mai putin de 10 tigari pe zi, ceea ce era intr-adevar o imbunatatire destul de considerabila. Dar falsa, intrucat venea pe fondul „nimic nu mai conteaza, asa ca… la ce bun o tigara?” Astfel ca ajunsesem sa fumez atata cat sa ma mentin in afara pericolului unui sevraj.

Da, evident, din moment ce nu vreau sa impartasesc nimic din ceea ce intr-adevar ma macina, ajung in mod fatal sa ma invart in jurul acelorasi subiecte demne sa urce gradul de plictis pe podium.

Sunt necesare niste schimbari in gradina Afreuda. Poate echivalentul unor brazi in jurul curtii, care te apara de privirile curioase ale strainilor. Cat despre cunoscuti… cu greu mai numar printre ei vreun adevarat prieten. A cui e vina?  Odios cuvant.

Inchei aici, pentru moment.

Anunțuri

Read Full Post »

Exercitiu de revenire

Contemplandu-mi indelung capodopera de blog, care deja a inceput sa capete o anumita patina a vremurilor trecute, stau si ma intreb oarecum obsesiv: sa-l continui sau nu?

E drept ca de cand am inceput sa ma ocup serios de el mi-a oferit anumite satisfactii, de care m-am privat cu masochism abtinandu-ma sa ma ating de el in ultimele (… cate s-au facut? aproape) 3 luni.

Nici nu sunt sigura ca mai stiu sa scriu.

Observ ca inca imi mai calca pragul prafuit circa 20-30 de calatori internauti in fiecare zi. Ce va mai pot spune, dragilor decat… poate ne mai citim.

Si ma opresc aici pentru moment. O sa continui aceasta subtila cochetarie cu ideea de a imi renova blogul uzitand de propriile ganduri.

a good old Kuss from Afreuda.

Read Full Post »

Constat ca s-a scurs o luna incheiata de la ‘cumpana dintre ani’. Nici nu mai tin minte de cand nu mi-am mai facut o balanta a + urilor si – urilor la sfarsit/inceput de an. Cred ca de prin 2006-2007.  Motivele sunt in parte clare in parte bizare si stranii. Unul si cel mai important este cantitatea insurmontabila de schimbari haotice aparute in lant in viata mea. Locuinte, joburi, relatii amoroase… toate unele peste altele intr-un carusel indescifrabil. Apoi, salturile si gropile emotionale plus tentativele sinistre de controlare/inhibare a lor in mod artificial, proces care mi-a transformat perceptia intr-un fel de bula semiopaca. Nu prea ai cum sa gandesti lucid in privinta modului in care iti decurge viata, daca neurotransmitatorii tai sunt captivi intr-o camasa de forta, sau echivalentul ei.

Acum, ca incep (din nou) o viata noua, parca incep usor usor sa se aseze niste caramizi cu forme ciudate. Daca socotesc, este a 4-a sau a 5-a oara (folosind exculsiv criterii obiective) in ultimii 2-3 ani cand se intampla evenimentul asta. Se pare ca, dintr-un motiv sau altul (de fiecare data altul, daca socotim si pretextele) am capatat o compulsie la ‘a incepe’. Gandindu-ma acum, pe moment, la numarul noilor inceputuri si la atitudinea mea generala in fata fiecaruia din ele, cred ca de fapt ceea ce tintesc este sa ma obisnuiesc cu sfarsiturile. Sa fac, in mod repetat, doliul propriei vieti anterioare.

Sunt curioasa… unde duce tot algoritmul asta cu euristici pe care-l reprezinta deciziile mele greu inteligibile? Oare sa fie adevarat ca scopurile inconstiente au efect atat de barbar si salbatic asupra vietii unei persoane? Cum o sa procedez sa imi orientez lanterna in puzzelul creat atat de prolific in ultimii ani? Si, mai ales, cat o sa ma tina bateria?

Daca nu se face lumina, cred ca ar fi bine sa imi pastrez ca bagaj simbolicul rucsac de 20 de kilograme si sa imi exersez in continuare descifrarea continuitatii in discontinuitate, stabilitatea in fatza imprevizibilului, capacitatea nesuferita de a renunta cu seninatate.

De maine… ma mut in noua locatie, pe care deja am botezat-o.

Read Full Post »

Stau deseori si ma intreb… care sa fie oare beneficiul pentru care cineva insista sa se considere neinteles si unic in suferinta lui? Descriindu-si singuratatile, doua persoane diferite arunca acelasi text: „nimeni nu are cum sa inteleaga cum e sa fii singur, cu adevarat singur”.

M-am uitat in jur de-a lungul timpului si am vazut atatia singuratici neintelesi (sau care se straduiau cu obstinatie sa se declare si sa se simta asa), incat cred ca ar construi o minoritate destul de mare.

Imi inchipui cum s-ar derula o terapie de grup pe o astfel de afectiune:

– Buna, sunt John Doe, si ma simt foarte singur pe lumea asta.

– Buna, John, te intelegem perfect, si noi ne simtim la fel…

– Nu, nici vorba, eu chiar ma simt singur, voi nu aveti cum sa intelegeti cum ma simt eu.

– John, nu fii nedrept, si noi ne simtim singuri

– Ba nu, eu chiar sunt singur, sunt absolut sigur ca voi nu sunteti la fel de singuri cum sunt eu.

Care-o fi povestea, si care beneficiul? De ce ar refuza cineva sa primeasca o declaratie care suna „stiu ce simti, te inteleg”. Cu ce ii alina suferinta faptul de a se simti un suferind unic si irepetabil? Orbirea fiecarui singuratic la raspandirea fenomenului singuratatii si (mai ales) al insingurarii este un fenomen pe care inca nu l-am inteles.

Read Full Post »

Oftez din greu. Daca e ceva ce detest pe lumea asta ca activitate (cel putin pentru mine) de rutina este alcatuirea cv-ului si aplicarea pentru joburi. Mi se pare o sarcina atat de scarboasa in esenta ei incat o tot aman de pe-o saptamana pe alta. Ar trebui facut in seara asta. Ar fi trebuit facut ieri, alaltaieri, acum 3 saptamani, acum 3 luni. Nu s-a putut. Motivele? Nenumarate, dintre care 80% pretexte. Alta data ma motiva spre actiuni ‘sanatoase’ un soi de semipanica. Era un efect mobilizator care ma scotea dintre carpe (in fine, ele se numesc indeobste cearceafuri), ma ridica in doua si ma punea la treaba. Insa de cand am invatat sa ma apar de angoase, temeri si am capatat nonsalanta asta care-mi transmite pe fundalul gandurilor „totul este absolut in regula, nu am ce sa patesc, nu am absolut nimic de pierdut in nicio situatie, oricat de grava ar fi”, nu ma mai determina nimic sa actionez contra rezistentelor mele.

Niciun ‘trebuie’, niciun ‘am nevoie’, niciun ‘imperios necesar’ nu mai au acelasi efect asupra mea.

Si totusi… Pe undeva trebuie sa existe in dram de… responsabilitate se numeste? Oare cand am ramas fara ea? Si, mai ales, de ce?

Read Full Post »

… despre conversatie

Hmmm… blogul asta are un mic paradox. Pe de-o parte vreau sa scriu in el, pe de alta parte nu-mi vine. Si pe partea cealalta, ca sa avem un paradox cu trei intrari, nu-mi vine nici sa-l las in paragina (din nou sau definitiv). Drept pentru care mentin contactul ocupandu-ma de lepse. Am vreo trei, si imi amintesc ca am mai detectat o leapsa de foarte demult de la tomata cu scufita, asa ca… pana pe sambata cam asta o sa fie lista de taskuri privitoare la mentinerea rasuflanda a acestei… marete operete.      

O sa-ncep cu o leapsa obtinuta cinstit prin furtisag de la capricorn, (á propos, de la ce o fi venind k13? Hmmm…) pentru ca se leaga de o tema care m-a preocupat de cand am inceput sa glasuiesc primele constructii valabile a fi categorisite drept „comunicare cu sens”.      

Leapsa are doua intrebari, mari si late. Pardon, nu sunt late deloc, sunt lungi cat o zi de post in privinta raspunsului, asa ca… ce mai tura vura, hai sa-ncep:      

1. Când ai o conversaţie interesantă?      

Sunt mai multe variante. Daca subiectul e banal, conversatia trebuie ori sa fie cel putin amuzanta, ori sa serveasca unui interes personal de-al meu. Logic nu? E interesanta daca sunt interesata. Spre exemplu, daca subiectul este „de unde se cumpara paine cu 10 bani mai ieftin in cartierul X”, devine interesant ori daca eu sunt noua in cartierul X si am buzunarele mai mult goale decat pline (cand spun buzunarele ma refer la portofel, sper ca intelege toata lumea), ori daca interlocutorul relateaza o patanie potrivita pentru a fi scena de comedie legata de brutar sau de vanzatoarea de la paine.    

Daca subiectul este undeva in intervalul banal-complex, conversatia devine interesanta prin doua mijloace ale captarii interesului:    

  • ori este vorba de un element de noutate care ma implica si pe mine intr-un fel sau in altul (spre exemplu un film proaspat vizionat sau o carte citita sau pe care intentionez sa o citesc, dar aria de subiecte nu se opreste aici)
  • ori persoana care-l abordeaza este interesanta pentru mine din diferite motive: tin la persoana respectiva, imi place de persoana cu pricina, detectez (prin raza mea de penetrare in mintile oamenilor, mwhahahaha) motive inconstiente pentru care spune ceea ce spune… (recunosc, asta o folosesc si ca sa nu ma plictisesc atunci cand nu ma pot sustrage datorita regulilor de politete sau rezistentelor proprii dintr-o discutie odios de plata), s.a.m.d.

Ei bine, daca insa subiectul este prin el insasi interesant… aici e destul de evident, de obicei conversatia este interesanta, dar nu neaparat. Depinde cat de ‘civilizat’ sau de ‘usor de comunicat cu’ este persoana cu pricina. Sau, in fine, persoanele. Ori contribui, ori ba. Daca nu contribui… se pierde interesul atunci cand incep… never mind, nu intru in subiectul asta acuma. Credeti-ma, e mai bine asa.

Trec la punctul 2 mai degraba:

2. Ce te plictiseşte într-o conversaţie?

Oooo. Ohohoooo… (stiti bancul cu blonda la ginecolog, nu? Foarte bine, atunci nu vi-l mai spun). Ce sa ma plictiseasca? Primul element de plictis ar fi subiectul, dar numai in anumite ipostaze. Apoi, tendinta unuia dintre interlocutori sa monopolizeze, combinat cu coborarea nivelului discutiei. Faze de genul: hai sa vorbim la un nivel mai scazut, din cauza ca e si cutarica printre noi, si cutarica nu pricepe.

ADHD-ul interlocutorilor. Asta mai degrabea ma enerveaza decat ma plictiseste. Face ca respectiva discutie sa capete o tenta sinistra de ‘fara rost’.

Ma mai plictiseste cand primesc explicatii pe care le stiu deja. Sfaturi moralizatoare tampite, sfaturi nonmoralizatoare proaste. Astea trei (explicatiile si cele doua tipuri de sfaturi), cand mi se intampla intr-o conversatie, le categorizez la ‘abuz’. La fel si criticile. Atacurile la persoana, falsele lamuriri.

La fel de plictisitor mi se pare ca cineva sa glumeasca ca boul in timp ce altcineva spune ceva grav, serios sau… pur si simplu demn de atentie.

Acel ‘hai sa schimbam subiectul’ daca spiritele se incing si, pana la urma nimeni nu ar avea de suferit pe planul integritatii fizice.

Ma mai plictisese (la culme) cand discutia degenereaza intr-un pseudo conflict legat de modul in care se deruleaza discutia, si devine o cearta stupida care nu mai are nici un rost, oricum, stim cu totii, se lasa cu impacare sau cu ignorare a evenimentului.

Si inca una (si cu asta gata 🙂 ) discutiile incarcate de resentiment, pe un ton depresiv, care au o tenta de extremism dus aproape spre delir. Propozitiile categorice din logica, vazute ca adevaruri absolute.

Si… si… erorile de argumentare, clar.

Eh, sa fiti sanatosi, dragii fetii. Intre timp mi-am facut si o cafea (bucuroasa la culme ca nu a dat in foc) si ma retrag in apartamentele luxoase ale mintii freudiene, imbratisand din greu Studii despre isterie.

Kuss!

Read Full Post »

Mda…

Ce sa va spun despre inceputul 2010? Ca a inceput cu o constatare revelatorie: am ce am si dau de orbi. Este inca prematur sa decid daca sunt ei induiosatori sau este vorba de atractia mea masochista fata de aceasta afectiune, insa faptul mi s-a aratat cu evidenta. Orbii ‘au ceva cu mine’.

Acestea fiind spuse, imi asez lentilele mai comod pe nas si imi urez (mie, ca doar sunt la mine pe blog) sa invat sa ‘ma amestec’ cu oameni care ori vad corect, ori poarta ochelari. Cu alte cuvinte, oameni care ori nu gresesc in aprecieri ori au potentialul de a-si corecta distorsiunile aparatului de privit/vazut/vizualizat.

Altfel… nervii prost directionati, defularile nemeritate pe care le primesc in burta, lanturile sociale aburite de bere si de ignoranta, mizeria si neglijenta… sa dispara!

Va saruta,

Afreuda, dezamagita.

Read Full Post »

Older Posts »