Hmmm… blogul asta are un mic paradox. Pe de-o parte vreau sa scriu in el, pe de alta parte nu-mi vine. Si pe partea cealalta, ca sa avem un paradox cu trei intrari, nu-mi vine nici sa-l las in paragina (din nou sau definitiv). Drept pentru care mentin contactul ocupandu-ma de lepse. Am vreo trei, si imi amintesc ca am mai detectat o leapsa de foarte demult de la tomata cu scufita, asa ca… pana pe sambata cam asta o sa fie lista de taskuri privitoare la mentinerea rasuflanda a acestei… marete operete.
O sa-ncep cu o leapsa obtinuta cinstit prin furtisag de la capricorn, (á propos, de la ce o fi venind k13? Hmmm…) pentru ca se leaga de o tema care m-a preocupat de cand am inceput sa glasuiesc primele constructii valabile a fi categorisite drept „comunicare cu sens”.
Leapsa are doua intrebari, mari si late. Pardon, nu sunt late deloc, sunt lungi cat o zi de post in privinta raspunsului, asa ca… ce mai tura vura, hai sa-ncep:
1. Când ai o conversaţie interesantă?
Sunt mai multe variante. Daca subiectul e banal, conversatia trebuie ori sa fie cel putin amuzanta, ori sa serveasca unui interes personal de-al meu. Logic nu? E interesanta daca sunt interesata. Spre exemplu, daca subiectul este „de unde se cumpara paine cu 10 bani mai ieftin in cartierul X”, devine interesant ori daca eu sunt noua in cartierul X si am buzunarele mai mult goale decat pline (cand spun buzunarele ma refer la portofel, sper ca intelege toata lumea), ori daca interlocutorul relateaza o patanie potrivita pentru a fi scena de comedie legata de brutar sau de vanzatoarea de la paine.
Daca subiectul este undeva in intervalul banal-complex, conversatia devine interesanta prin doua mijloace ale captarii interesului:
- ori este vorba de un element de noutate care ma implica si pe mine intr-un fel sau in altul (spre exemplu un film proaspat vizionat sau o carte citita sau pe care intentionez sa o citesc, dar aria de subiecte nu se opreste aici)
- ori persoana care-l abordeaza este interesanta pentru mine din diferite motive: tin la persoana respectiva, imi place de persoana cu pricina, detectez (prin raza mea de penetrare in mintile oamenilor, mwhahahaha) motive inconstiente pentru care spune ceea ce spune… (recunosc, asta o folosesc si ca sa nu ma plictisesc atunci cand nu ma pot sustrage datorita regulilor de politete sau rezistentelor proprii dintr-o discutie odios de plata), s.a.m.d.
Ei bine, daca insa subiectul este prin el insasi interesant… aici e destul de evident, de obicei conversatia este interesanta, dar nu neaparat. Depinde cat de ‘civilizat’ sau de ‘usor de comunicat cu’ este persoana cu pricina. Sau, in fine, persoanele. Ori contribui, ori ba. Daca nu contribui… se pierde interesul atunci cand incep… never mind, nu intru in subiectul asta acuma. Credeti-ma, e mai bine asa.
Trec la punctul 2 mai degraba:
2. Ce te plictiseşte într-o conversaţie?
Oooo. Ohohoooo… (stiti bancul cu blonda la ginecolog, nu? Foarte bine, atunci nu vi-l mai spun). Ce sa ma plictiseasca? Primul element de plictis ar fi subiectul, dar numai in anumite ipostaze. Apoi, tendinta unuia dintre interlocutori sa monopolizeze, combinat cu coborarea nivelului discutiei. Faze de genul: hai sa vorbim la un nivel mai scazut, din cauza ca e si cutarica printre noi, si cutarica nu pricepe.
ADHD-ul interlocutorilor. Asta mai degrabea ma enerveaza decat ma plictiseste. Face ca respectiva discutie sa capete o tenta sinistra de ‘fara rost’.
Ma mai plictiseste cand primesc explicatii pe care le stiu deja. Sfaturi moralizatoare tampite, sfaturi nonmoralizatoare proaste. Astea trei (explicatiile si cele doua tipuri de sfaturi), cand mi se intampla intr-o conversatie, le categorizez la ‘abuz’. La fel si criticile. Atacurile la persoana, falsele lamuriri.
La fel de plictisitor mi se pare ca cineva sa glumeasca ca boul in timp ce altcineva spune ceva grav, serios sau… pur si simplu demn de atentie.
Acel ‘hai sa schimbam subiectul’ daca spiritele se incing si, pana la urma nimeni nu ar avea de suferit pe planul integritatii fizice.
Ma mai plictisese (la culme) cand discutia degenereaza intr-un pseudo conflict legat de modul in care se deruleaza discutia, si devine o cearta stupida care nu mai are nici un rost, oricum, stim cu totii, se lasa cu impacare sau cu ignorare a evenimentului.
Si inca una (si cu asta gata 🙂 ) discutiile incarcate de resentiment, pe un ton depresiv, care au o tenta de extremism dus aproape spre delir. Propozitiile categorice din logica, vazute ca adevaruri absolute.
Si… si… erorile de argumentare, clar.
Eh, sa fiti sanatosi, dragii fetii. Intre timp mi-am facut si o cafea (bucuroasa la culme ca nu a dat in foc) si ma retrag in apartamentele luxoase ale mintii freudiene, imbratisand din greu Studii despre isterie.
Kuss!
Read Full Post »
Afreuda 