Stau deseori si ma intreb… care sa fie oare beneficiul pentru care cineva insista sa se considere neinteles si unic in suferinta lui? Descriindu-si singuratatile, doua persoane diferite arunca acelasi text: „nimeni nu are cum sa inteleaga cum e sa fii singur, cu adevarat singur”.
M-am uitat in jur de-a lungul timpului si am vazut atatia singuratici neintelesi (sau care se straduiau cu obstinatie sa se declare si sa se simta asa), incat cred ca ar construi o minoritate destul de mare.
Imi inchipui cum s-ar derula o terapie de grup pe o astfel de afectiune:
– Buna, sunt John Doe, si ma simt foarte singur pe lumea asta.
– Buna, John, te intelegem perfect, si noi ne simtim la fel…
– Nu, nici vorba, eu chiar ma simt singur, voi nu aveti cum sa intelegeti cum ma simt eu.
– John, nu fii nedrept, si noi ne simtim singuri
– Ba nu, eu chiar sunt singur, sunt absolut sigur ca voi nu sunteti la fel de singuri cum sunt eu.
Care-o fi povestea, si care beneficiul? De ce ar refuza cineva sa primeasca o declaratie care suna „stiu ce simti, te inteleg”. Cu ce ii alina suferinta faptul de a se simti un suferind unic si irepetabil? Orbirea fiecarui singuratic la raspandirea fenomenului singuratatii si (mai ales) al insingurarii este un fenomen pe care inca nu l-am inteles.
Afreuda 
🙂 Ionița Creangă… frumos desen, adică frumoasă desen.
Singurătatea este o rușine probabil, vreo manie de rușine… 🙂
He he, Ionita este numele de fata al mamei mele. Ce chestie! 😛
pai nu vezi mai ce sta fetita aia acolo pe scari ca si cum ar fi singura pe lume?
Imi aminteste de cartile cu orfani cu care ma tot alimenta mama cand de-abia invatasem sa-mi leg numele pe hartie, si sa recunosc alfabetul pana la litera z.
sunt de acord cu tine ca singuratatea poate sa aduca cu sine si rusine. Da astia care ma nedumeresc pe mine nu par a aduce vorba de asa ceva… Adicatalea… ce spui tu s-ar putea sa aiba un dram de ccsch. Compensez rusinea singuratatii cu sentimentul unicitatii. D-asta insist pe faptul de a ma simti neinteligibil.
Ma scuzi, vorbesc la pers I nu pentru ca eu m-as simti asa, ci pentru ca imi inchipui cam ce soi de ganduri inconstiente (oare in mod riguros psihanalitic se poate considera ca exista asa ceva?) bantuie mintea unor astfel de pretins-schizoizi…
acuma ca tot scriu aici… cred ca e un soi de delir acolo.
(imi vine sa zic o prostie. ma abtin. felicitati-ma, sunt pe drumul cel bun intru vindecarea sindromului Tourette. cred ca de cand am scapat de Filip)
Poveștile cu orfani, ar avînd vrun scop de a aduca spiritul independent in situații de dezamăgiere, s-au gîndit babele ce să povestească la nepoței pe timpuri…
Singurătatea e prea mare dimensiune pentru compensare egal la egal, rușinea e vrun mecanism homeostatic, un fel de colivie pentru a apăra vețuitoarea deosebită, de spectatorii ce admiră. Or pune mîna toți pe ea, devine familiară, accesibilă comunului…
Cei cu Schizoidul și delirul, se rușinează lumea shi aici 🙂 există și o rușine comună, nu dorește nimeni să fie schizoid creativ și optimist cu deliruri, nu de alta dar riscăm să distrugem coliviea unor oameni puternici, după care mai shtii ce pedeapsă vine? 🙂
hai mai ca de delir nu se rusineaza nimeni. Daca s-ar rusina e clar ca n-ar mai fi delir…
de schizoidie… nu stiu, n-am atins subiectul asta cu niciunul.
well…
Investitie narcisica? Sau mai clar, daca singuratic inseamna sa fii „cel mai” de ce ai vrea sa fie si altii la fel? Sa zicem ca ai un „model” la are aspiri, cam la fel cum fac unii patinaj (ca tot e olimpiada), oare, fac si altii patinaj? Poate ca fac, dar nu ca tine…
Bine, problema e de unde vine „modelul”. Nu cred ca e nevoie de mai mult de 3 sedinte ca sa afli.
singuratatea are beneficiile ei….e un comportament de aparare…se evita anumite suferinte, dar se provoaca altele..si dilema e care suferinta e mai mare, aia de care te aperi sau aia care vine ca si cost al apararii…ambivalenta: te plangi ca esti singur (deci ai vrea sa nu fi singur..sa fi inteles) si ca nimeni nu te (poate) intelege (daca cineva te-ar intelege, nu ai mai fi singur..deci inca nu vrei sa renunti la singuratate)
mi se pare ca defapt postul asta vizeaza altceva: benefiiciile singuratatii..e evident ca beneficiul replicilor de genul „nimeni nu ma intelege” e sa mentina si sa motiveze starea de singuratate, acoperind adevarata sursa..suferinta initiala, care a provocat apararea. si aia e nevoie sa fie alinata.
„Stau deseori si ma intreb… care sa fie oare beneficiul pentru care cineva insista sa se considere neinteles si unic in suferinta lui? Descriindu-si singuratatile, doua persoane diferite arunca acelasi text: “nimeni nu are cum sa inteleaga cum e sa fii singur, cu adevarat singur”.”
Am senzaţia, pogorîndu-se direct din instinct, că treaba aia cu singurătatea în suferinţă (afirmată!) e un infantilism de zile mari. Eu mor de grikja că-s singur, fără să mă gîndesc c-or suferi şi alţii. or că lumea e învîrte şi fără noi…
Ori că a noastră e cea mai mare dupe lume.