Dragii mei, m-am gandit eu ce m-am razgandit ce sa va povestesc in continuare, pana m-am oprit din gandit. Ca la fazan, cand, ca sa afli cu ce litera incepe jocul, unul spune alfabetul in minte si altul zice stop. La ce litera a ajuns alfabetistul in mintea lui cu aia se incepe jocul. Asa si eu. La un moment dat am zis stop si aveam in minte conceptul de rationalizare.
Suna bine conceptul asta nu-i asa? Suna a ratiune, a ceva de nivel inalt, te face sa te simti om destept. Maaama, rationalizez, ce tare sunt eu si ce evoluat… Ei bine, va dezamagesc. Nu e nici pe departe adevarat.
Hai sa vedem despre ce e vorba. Rationalizarea este un mecanism de aparare al eului. (ca definitie prin gen proxim si-atat, ca diferenta specifica o sa o auziti mai incolo).
Mecanismele astea de aparare ale eului fac exact ce le spune numele, si anume apara eul. Va mai amintiti ca eul se afla inghesuit intre si solicitat de 3 chestii: 2 interne (sinele si supraeul) si una externa (realitatea). V-am pomenit de reprimare si refulare, si va explicam acolo ca astea doua apar pentru ca eului nu-i convine sa tot auda supraeul care-l critica si nu-i da pace. Ei bine, astea doua fac parte tot din categoria mecanismelor de aparare ale eului. Care sunt mai multe, depinde foarte mult ce instanta este neconvenabila pentru eu. Oricum, ideea este ca, pentru ca eul sa se simta linistit si confortabil, el aplica anumite smecherii.
Rationalizarea este una dintre smecheriile astea. In ce consta ea?
Cand faci sau simti o chestie, nu prea stii de ce ai facut-o/simtit-o, si apoi, ca sa iti dai o explicatie te-apuci sa inventezi o ratiune, un motiv. ‘Probabil ca am uitat ca am facut cunostinta cu persoana asta pentru ca are o figura comuna’, ‘i-am dat o palma pentru ca e prost, si prostia e enervanta’, ‘nu vreau sa merg la terapie pentru ca nu am bani de dat pe asta, prefer sa fac altceva cu ei’, ‘tipul asta ma atrage sexual pentru ca e foarte destept’, ‘tipa asta mi-e nesuferita pentru ca se machiaza excesiv’, ‘vreau sa devin psihoterapeut ca sa ajut oamenii’ etc etc etc.
Dar astea sunt motive reale, veti vocifera! De buna seama ca noua ni se par cat se poate de reale, si-atunci am putea considera ca ele chiar sunt reale. Numai ca, de cele mai multe ori, ele ascund niste motive inconstiente si mai reale, dar pe care nu le recunoastem. De ce sa nu le recunoastem? Pai pentru ca daca le-am recunoaste s-ar chinui eul, cu alte cuvinte nu prea ne convine sa le recunoastem.
Spre exemplu:
„Tipa asta mi-e nesuferita pentru ca se machiaza excesiv”.
Ok, te-as intreba: si daca se machiaza excesiv care e problema?
„Pai e vulgara, nu imi place.”
Si daca e vulgara care e problema ta?
„Pai da, se machiaza ca o curva, sa se uite toti barbatii dupa ea. Si toti boii pun botu’, si se mai uita si dupa curu’ ei!”
Ok, si ce anume este rau in asta, de ce te deranjeaza pe tine?
„Ei uite pentru ca din cauza unor tipe de factura asta am eu discutii acasa cu al meu, ca tot timpul intoarce capul dupa ele, din cauza femeilor de genul asta se ajunge la divort”.
Aha! Deci nesufereala provine din gelozie. Dar asta iti e greu sa recunosti initial, pentru ca asta inseamna sa iti recunosti gelozia, neincrederea in tine, faptul ca iti simti relatia amenintata.
Acuma… sa nu va inchipuiti ca lucrurile se petrec la modul asta intr-o terapie. Dialogul ipotetic pe care vi l-am prezentat este unul cu scop pur teoretic, de exemplificare. In mod normal, lucrurile decurg mai tandru, mai molcom. Sau, cel putin asa ar trebui…
Alt exemplu:
„Eu sunt impotriva psihanalizei, pentru ca creaza dependenta!”
In ce fel creaza dependenta?
„Pai devii dependent de psihanalist.”
Asa si de ce ar fi asta un lucru rau?
„Pai cum de ce? E nasol sa fii dependent de cineva.”
De ce?
„Si tu! pai uite de-aia, ca daca la un moment dat nu o sa mai ai bani de terapie nu o sa te mai primeasca, psihanalistul nu se gandeste decat la banii tai, daca nu mai ai bani nu-l mai intereseaza.”
Deci problema ar fi ca daca la un moment dat nu-ti vei mai permite terapia, te vei simti abandonat.
„Nu te simti abandonat, chiar esti abandonat.”
Si asta e un lucru rau?
„Pai sigur ca da, te simti ca dracu, te simti ultimul om, suferi ingrozitor!”
De unde stii? Ai fost vreodata abandonat?
Tanaaa… frica de dependenta ascunde frica de abandon. Dar vrem sa ne amintim de experienta traumatizanta? Nici vorba de asa ceva. E uitata, refulata, ascunsa bine la cutie, normal ca nu ne convine sa o aducem in discutie, normal ca ne aparam de ea.
Si nu ma intelegeti gresit. S-ar putea intelege din ce am scris ca rationalizarea este o chestie negativa, pe care ar trebui sa ne abtinem sa o facem. Nici vorba de asa ceva. Mecanismele de aparare ale eului sunt in slujba eului. Fara ele aproape ca nu am putea supravietui, le avem pentru ca ne trebuie, ca sa zic asa.
Ce mi se pare mie important este sa le intelegem. Sa iti cam dai seama de ele. Pentru ca daca il intelegi si reusesti sa ajungi la buba, poti lucra pe ea. In exemplul cu tipa machiata excesiv, daca iti dai seama ca exista o problema in relatia ta, si o recunosti, poti sa te apuci sa o rezolvi, din interior. Cu alte cuvinte, asumandu-ti responsabilitatea asupra relatiei tale, asupra procesului de consolidare al ei, in loc sa stai tot timpul sa vanezi indicii cum ca ‘al tau’ isi tot intoarce ochii dupa altele, pe care le consideri, in mod eronat ‘vinovate’.
Hai, va sarut, si… ne auzim pe-aici!
Afreuda 
Dap, am trecut prin astfel de experiente. N-am infruntat-o suficient pe mama, pt ca era incomod dpdv psihic sa suport o pedeapsa sau un conflict cu ea. Asa am crezut ca are dreptate si am facut ce a vrut ea (bine, in mare parte mi-a impus ea chiar dc imi dadeam seama ca ma duce in gard, indiferent ca intelegeam).
La un moment dat am crezut ca ceeace mi se intampla mi se intampla cu un scop, acela de a evolua si de a intelege lucrurile altfel(deci mizeriile pe care le induram aveau un aspect pozitiv), ceeace imi atenua (nu mult) dorinta de a lupta cu mizeriile(as fi refuzat un soi de „educatie” din partea destinului).
Tema de azi mi-a placut cel mai mult!!! Normal ca si celelalte mi-au placut ca urmaresc constant duminicile cu psihanaliza, dar asta cel mai mult 🙂
Probabil si pentru ca dau foarte mare atentie analizarii la ce se gaseste in spatele unor reactii, atitudini aparent justificate simplu si…logic?! Ma abtin sa le arunc in stanga si in dreapta celorlalti parerile mele referitor la ce descopar, nu de alta, dar din spiritul asta de apararea de care vorbesti in postare, sunt in stare sa nege pana in panzele albe si sa se mai si supere…Am avut cateva experiente in care nu am avut de ales, ca sa zic asa, si s-au finalizat, surprinzator, bine :), dar asta si pentru ca persoanele respective insistau sa-mi afle parerea si si-au asumat ce-ar putea urma…
In ce ma priveste, pot spune ca sunt putin masochista cand caut si cotrobai dincolo de explicatiile rationale si aparent pertinente, dar am constatat, intai pe aspecte punctuale, ca intr-un final face tare bine 🙂
@fecioaramaria: si eu cred in scopul a ceea ce ni se intampla, respectiv in rolul de a ne invata ceva, dar mai cred si ca invatarea poate sa insemne inclusiv a invata sa contracaram sau a invata sa nu permitem orice celorlalti 🙂
Am avut ocazia sa asist cu multi ani in urma la un conflict. Un profesor, destul de in varsta, pe care il stimam in mod deosebit pentru eruditie si puterea stapanirii de sine, a fost antrenat cu voie sau mai putin, intr-un conflict. Cineva ii adusese o ofensa sau sugerase ca … Pur si simplu si-a iesit din fire. Am vazut un alt om. Parea ridicol si sunt convins ca ridicolul era sesizat de majoritatea celor de fata. Nimic din gesturile si replicile sale nu semnau cu personalitatea pe care el o afisa in mod obisnuit. Nu se potrivea. Instinctul invinsese ratiunea. 🙂
@fecioaramaria: da, sa stii ca modul asta de a privi lucrurile este foarte sanatos. Important este sa poti sa duci toate ‘lectiile’ astea pe care ti le da viata. Pentru ca, la un moment dat te pot coplesi. Si-atunci e posibil sa intri in depresie. Ceea ce e foarte foarte neplacut.
Si stii ce… e bine uneori sa ti se mai si rupa, daca ma intelegi.
Asta, evident, daca poti, daca situatia e de asa natura incat sa iti permita sa ti se rupa. Dar si asta se invata. Usor usor.
Si inca o chestie: nu esti obligat sa inveti pe loc lectia de viata. Uneori poti, si e mai bine, sa o lasi sa treaca pe langa tine, si sa o pricepi mai incolo. Important este sa te pastrezi tu intreg la minte. Hai, ca mai vorbim pe tema asta, ma bucur ca ai adus-o in discutie 🙂
@rontziki: auzi, daca nu imi dai si un premiu tot degeaba. Ma lauzi ma lauzi, dar premiul? eeeee. stelute stelute… si ‘cascavalul’? 😆 te sarut! si mersi 🙂
si da, poti parea masochista daca te tot autoanalizezi. Dar o faci pentru ca iti trebuie. E destul de greu sa ajungi exact acolo unde te doare. Se poate reactualiza durerea. Dar daca tu simti nevoia sa faci chestia asta… da-l naibii de masochism, ce conteaza cum il numesti? Atata vreme cat tu ai un beneficiu, dincolo de durerea resimtita, o vei face, cand nu iti va mai folosi, te vei opri. Si tot asa…
@pheideas: da, situatiile neobisnuite de viata scot la iveala chestii din noi pe care nici noi nici ceilalti nu le recunoastem, ni se par rupte din alt film, nu suntem obisnuiti cu ele, si-atunci ne cam deranjeaza (vezi ridicolul). De-asta e foarte important sa ne cunoastem pe noi insine, tocmai pentru a evita astfel de… surprize neplacute.
pai, tocmai asta e ca nu e sanatos:lucrurile pur si simplu se intampla, nu le coordoneaza cineva Universal „Dumnezeu”, e doar rationalizarea noastra; e mai putin dureros pe moment, dar ar fi mai bine sa-ti dai seama ca Nimeni nu te ajuta…
si autoanaliza poate fi un fel de masochism, poate fi chiar daunatoare, de-aia incerc sa ma autoanalizez mai putin, si sa actionez mai mult: asta e buba mea: n-am fost lasata sa iau decizii si am devenit un om capabil sa reflecte infinit si incapabil sa actioneze…incerc sa indrept asta, poate mai pot indrepta ceva…
Ok asa. Lucrurile ‘se intampla’. Dar e sanatos sa invatam ceva din ele. Ca ni se pare noua ca ‘ne invata destinul’, ‘ne incearca Dumnezeu’, ‘ne invata viata’… e mai putin important cum numim fenomenul. Ce conteaza este sa invatam si sa evoluam.
Si cred ca da, in cazul tau e mai bine sa actionezi, dar ai grija ce actiuni faci. Adica… tie autoanaliza nu prea iti face cine stie cat de mult bine. Tu chiar ai nevoie de solutii concrete, reale. Intelegi situatia, si e naspa. Si vrei sa iesi din ea. Foarte foarte corect.
Sigur ca mai poti indrepta ceva. Chiar daca te simti uneori neputiincios si disperat, mereu se poate indrepta ceva. Chiar daca nu imediat. Rabdarea este, in anumite situatii un cuvant cheie, oricat ar fi el de nesuferit.
Tocmai am avut un insight. Mie mi-au produs întodeauna repugnă relaţiile prea strânse, tot timpul le-am preferat pe cele la distanţă, pe cele nu foarte apropiate sau pe cele în care obiectul adoraţiei mă respingea, tocmai pentru că în acest din urmă caz relaţia nu era apropiată din simplul motiv că nu exista.
Cum funcţionează deci mecanismul de apărare numit raţionalizare în cazul meu? Îmi spun că eu sunt o fire independentă, că nu am nevoie de încorsetări şi în plus legăturile prea strânse sunt în mod sigur plictisitoare.
Dar de fapt, aşa cum ai evidenţiat şi tu în exemplul cu terapeutul, nu cumva îmi e teamă să fiu abandonată? Şi, mai departe, ar trebui cumva să caut acest răspuns în copilărie, când mama nu a stat decât 2 luni în concediu maternal şi apoi a trebui să se se ducă la serviciu, lăsându-mă pradă sentimentului că nu sunt dorită şi ca atare părăsită?
@Carmen Corina Pai in cazul asta majoritatea celor nascuti inainte de ’89 ar trebui sa aiba probleme de relationare, teama de abandon. Pe majoritatea ne’au crescut bunicii, parintii au fost mai mult plecati de linga noi, concediile maternale erau scurte.
Pe de alta parte, daca mi se permite o mica speculatie, cred ca exact asa si este. Daca ma uit la criteriile de validare ale majoritatii celor pe care ii cunosc, ele sint in principal legate de individ si mai putin de cuplu/familie/grup. Poate si slaba prezenta in spatiul civic este o urmare a modelului familial impus sub comunism. Poate ca toti sintem atinsi de aceasta teama de abandon, respingere, lipsa de importanta. Si fiecare din noi o constelam diferit, in diverse complexe variind pe toata scala de la de inferioritate pina la de superioritate.
La mine se manifesta printr’o prezenta excesiva in relatie. Din fericire asta da bine, in cele mai multe cazuri. Dar exista si aici reversul medaliei. 🙂
da, cred ca suntem social vorbind predispusi la teama asta de abandon. Pentru ca toata dezorganizarea si toata vanzoleala determina parintii sa fie neglijenti. Avem atata treaba… doamne cata treaba avem. Nu ne mai vedem capul de treaba, trebuie sa facem firme, sa avem joburi, sa spalam masini… nu avem timp de copii… Si s-o puna dracu’ pe vre-una sa stea acasa si sa aiba grija de copil ca isi atrage oprobiul feministelor… si-apoi ne mai miram…
MBadragan: dacă afecta cam toată populaţia schema asta de relaţionare cu ăla micu’ nu înseamnă că era şi ceva sănătos, ci doar… normal. Mă bucur deci că atât eu, tu, cât şi domnul Sigmund Freud ne-am pus de acord 😀
Românii au multe bube: asta pe care am menţionat-o, identificarea cu agresorul „comunist”, iar într-un interviu luat de Patapievici, Vasile Dem. Zamfirescu spunea despre români că sunt poporul care se urăşte pe sine cel mai mult, după evrei. A explicat şi de ce în emisiunea „Înapoi la argument” (ce-mi place titlul, de-asta l-am şi scris :-j) găzduită de (cine altcineva decât) TVR Cultural (doar nu de OTV, că s-ar fi numit „Înapoi în Neanderthal”), pe la sfârşitul ei, nu ştiu exact minutul:
http://www.psihoterapie.net/video/sd/interviu-cu-vasile-dem-zamfirescu.html
foarte misto interviul. Mersi Marius (p-arc-asa te cheama, nu?, ca-mi ziceai sa-ti zic Mariusica :lol:)
Cine e Marius? 🙄
MBadragan 🙂
A. 🙂
Atunci… îmi pare bine de cunoştinţă, Marius!
Incintat de cunostinta!
Dar nu inteleg de ce imi multumeste Afreuda? Link’ul de la interviu nu e de la mine, daca la ala te refereai. 🙂
n-o fi de la tine, dar tu esti cel care l-a postat. Eu nu stiam de interviul asta. D-asta-ti multumesc. Si cand iti multumeste omu’, de obicei se raspunde ‘cu placere’ 🙂
Asa ca-ti mai multumesc odata. Na, ce-o sa faci? 😆
Dear afreuda, eu am postat linkul. 😛
„Pick me, pick me, pick me” 😆
pe tine te-am pikuit deja. 😉
Buna. Offtopic, putin… Dar nu stiu unde sa mai caut…
Caut pe cineva care sa ma invete ce sa fac… (sau sa ma ajute sa iau singura decizia).
E vorba de sora mea: care toti, rude, prieteni, etc, consideram ca are nevoie de un ajutor (psiho) profesionist, ea singura nu crede asta. Ce e de facut? Ne departam treptat de ea si ne vedem de vietile noastre? Incercam s-o ducem „cu forta”? Cum o fi mai bine pentru ea si pentru copiii ei, pe care ii are in crestere, in urma divortului? Ea refuza orice ajutor profesionist si se cearta cu toti care ii sugereaza asta! Ma rog, nu intru aici in detalii…
Va multumesc pentru orice sugestie!
Anka
Eu zic sa asteptati putin sa vedeti ce se mai intampla. Daca toata lumea sta pe capul ei nu are cum sa isi adune gandurile…
Profesionistii nu ajuta la nimic. Nu iti rezolva ei problemele.
Dar ce face? Cum se manifesta? Face crize de nervi sau ce? Daca face crize de nervi, o lasi in pace. Ce o enerveaza? Incerci sa i le scoti din cale. Nesimtirea? Mizeria? Mirosuri? Neputinta? Galagia?
Si la Balamuc crezi ca e altfel?
E mai rau…
Nu stiu ce sa zic… Eu zic sa o lasati in pace. Unde naiba sa iei mama de langa copii? V-ati tampit cu totii la cap? Ca sa vina apoi copii la balamuc sa-si vada mama in halat ponosit si agresata si urmarita de asistente si de medici? In pat ca o bolnava?
Care e problema de fapt? Lasati femeia in pace.
Eu cred ca la un moment dat va avea nevoie de sprijin. Eventual financiar. Dar ea isi va da seama ce nevoi are… Si-apoi nu ii imputati ca ‘nu v-a ascultat’.
E absolut normal sa suferi dupa un divort. Dar daca o bate toata lumea la cap e si mai rau…
A, si, oricum, de la balamuc se iese pe propria raspundere. Daca o duci cu forta poate sa semneze o hartie care ii da voie sa mearga libera unde stie…
Si-apoi ce? A divortat si-acum voi ii luati lui apararea? Tipic romanesc… o fi vreun medic te pomenesti, vreunul fara de care ‘ea nu se descurca singura?’… hmmm…
Ia lasati-o un pic. Si mai descurcati-o voi din cand in cand. Dar nu trimitand-o la spital, ca divortul nu inseamna nebunie. Inseamna sa-ti iei viata de la cap. Si de-asta ai familie. Sa iti fie alaturi, nu sa te bata la cap, si nici sa te trimita la nebuni.
Lasa balamucul pentru astia care nu au uneori unde sa doarma…
Multumesc pentru raspunsuri!
Eu nu cred ca divortul este cauza problemelor ei, dimpotriva, la divort a ajuns din cauza problemelor.
E drept ca si el are probleme psihice (orfan de ambii parinti, isi aminteste despre ei doar ca se bateau in casa de fata cu el, atunci cand nu il bateau si pe el). Nu ii iau partea, pentru ca si el a ajuns sa isi bata sotia (pe sora mea) de fata cu copiii, ba chiar sa-i bata pe copii, si chiar pe mama mea, soacra lui, a batut-o dupa divort.
Insa tot el a bagat divort, sora mea ar fi continuat sa traiasca asa in continuare, facandu-i permanent scandaluri de sotie frustrata, singura acasa cu copiii, dar fara sa ia nicio decizie pentru ea si copiii lor.
Si noi, eu si sora mea, am crescut fara tata (tata a murit cand eu aveam 6 ani si sora mea 4) – poate ea are un soi de „adictie” pentru familii fara tata, habar n-am.
Mama e genul care a sacrificat tot, prieteni, relatii, viata personala pentru a ne creste. Poate sor-mea are un fel de complex de vinovatie si simte ca trebuie sa-i „plateasca” pentru toate astea, asa ca a ajuns din nou la ea, cu copiii ei cu tot, re-devenind (si in ochii propriilor copii, cred), din nou copilul mamei.
Sau asa cum zice ea uneori, ea nu e capabila sa ia decizii pentru ca mereu au gandit altii in locul ei – mama, apoi sotul.
Pare blocata undeva, la varsta de 12-13 ani (ea avand acum 32 de ani), are conflicte adolescentine cu mama, ii face reprosuri, cand mama e cea care ii creste copiii, ea parca nu are instincte materne (nici nu poti sa ai la 12-13 ani, nu?), nu isi asuma rolul de mama, spune ca daca i-ar lua sotul copiii ar pierde alocatia – si atat, la asta cred ca se rezuma tot interesul ei pt copiii, carora le face viata un iad, cu certuri si reprosuri permanente (noroc ca ziua sunt la gradinita), ii bate si ii musca si ea cand nu fac cum vrea ea.
In plus, am aflat ca are si 2 avertismente de la serviciu ca nu-si indeplineste sarcinile, deci e posibil sa ramana si fara serviciu.
Acum mai credeti ca trebuie sa stau deoparte? Ca sincer, asa ma gandeam si eu. Numai ca toate astea nu sunt de ieri-de azi, dar am avut incredere in ea si am lasat-o in pace, si toate s-au agravat.
Nu cred ca balamucul e o solutie, sincer – copiii aceia or sa aiba un tata la puscarie pentru agresiune si o mama la balamuc, ce fel de oameni (sunt baieti amandoi) or sa ajunga???
De aceea am incercat sa citesc eu despre ce ar putea sa se intample cu ea si sa o conving ca dupa divort ai nevoie de liniste si sa se adune.
Dar e din ce in ce mai rau!
Acum mai nou sta numai pe site-uri de intalniri amoroase toata ziua la serviciu! Da toti banii pe haine pentru ea, nu contribuie la cheltuielile apartamentului mamei, unde s-a dus peste ea cu „arme si bagaje”, dar nici mama nu i-a cerut la inceput, ca a zis s-o lase sa se linisteasca.
Pentru copii ii cere fostului sot bani pentru gradinita, haine si mancare, tot ce are cheltuie numai pentru ea, pe haine si sandale si cosmeticale si carti legate frumos, colectii pe care nu le citeste niciodata si nici pe copii nu-i lasa sa se uite pe ele ca le strica.
Si asa mai departe…
Si in stilul asta, unde o sa ajunga?
O prietena a ei (care i-a mai ramas, caci ii indeparteaza si pe prieteni cu stilul ei agresiv si vulgar de a vorbi) m-a sunat ieri ca nu poate sa stea deoparte si sa nu faca nimic, si sa vedem ce e de facut.
Va multumesc si scuze pentru ca v-am ocupat atata spatiu…
Daca vreti mutam pe privat discutia (aveti adresa mea de e-mail)
Inca ceva – anul trecut, inainte de divort, dar sporadic, a urmat cateva sedinte la un psiholog (nu stiu exact ce facea, psihanaliza, psihoterapie, nu stiu, mai mult pentru crizele de isterie a ajuns acolo).
Doamna aceea a lucrat cu ea pe increderea in sine – iar sora mea a inteles ca ea e tare, e puternica, nu are nicio problema, ca sotul / mama / eu / oricine are vina pentru tot ce i se intampla, si deci nu trebuie sa mai mearga la psiholog. Si nu a mai continuat nimic.
Or, orice ai inceput, eu consider ca-ti poate face mai mult rau decat bine daca nu duci pana la capat…
@Anka: da, mergem pe privat >> afreuda@gmail.com <<
Eşti fericită?
Că se face masterul de psihanaliză desigur…
🙂
tu? Sper ca nu ne tragi clapa acuma, dupa ce ne-am agitat atata!
Ca vin la tine pe blog si te sperii acolo, te trag de mana ca o agresoare adevarata (nu te iau de par, ca nu am ungliile date cu oja) si te bag in AIPsA.
Tot ce tre sa faci e sa… scrii o lucrare de… psihanaliza aplicata… si sa o prezinti in fata ‘comitetului’. (aia de pe Cafe gradiva de-acolo) probabil ca nici nu vor veni chiar toti. Oricum Dorin m-a pus sa te invit.
Cand ai chef… dai o strigare. Lucrarile le ai deja…
In fine… mai vedem ce si cum.
Pana una alta… ia sa mai vad si eu ce-i p-acolo. Cica una… Anama… cum?? asa, zice ca s-au inscris oamenii la master. Doamne doamne… ce balamuc… asta ne mai trebuia in Romania… MASTER de psihanaliza… ca nu ne-au innebunit detot…
Gata, ca ma zapacesc. Acum ma duc din nou sa imi fotografiez actele. Cu ochii. Mei. De la mama. 😉
Si cu ochelarii de la tata. 😛
aoleu!
Mor!
De-abia astept!
Si mama mi-a promis banii. 🙂
Mai bine spune că aş fi tras în secretare dacă nu mă înscriau decât să vă trag clapa! 😆
La mine au fost ceva probleme că eram deja înscrisă la 2 mastere şi a trebuit să îmi schimb opţiunea. M-am dus iniţial cu inima îndoită ca dosarul albastru pe care îl ţineam în mână să mă înscriu la terapii cognitiv-comportamentale. Bine că era albastru că l-am putut recunoaşte uşor când m-a trimis secretara ieri să îl caut ca să îl elimin de acolo. Apoi, m-am înscris la psihologie şcolară sau ceva de genul ăsta, doar ca să nu rămân pe dinafară dacă nu luam la terapii, că aş fi înnebunit cu ai mei acasă, şi ei cu mine, clar. La ăsta a fost bine că nefiind mulţi înscrişi mi-au găsit relativ repede dosarul identic cu al celor câteva sute care îl luaseră de la aceeaşi librărie. Am făcut rost de 1000 de euro, dar nu şi de 60 de bani cât era unul nou, aşa că am tăiat frumos şi am scris sus de tot, mare şi încercuit, MASTERAT DE PSIHANALIZĂ. Apropo de asta, am obţinut 800 de euro de la ai mei, dar 200 din surse proprii, numai eu ştiu cum… 😀
Îţi vine să crezi că voiam să intru la cognitiv-comportamentală??? Doamne, chiar mă gândeam ce rahat de motivaţie să dau când voi fi în faţa comisiei, la interviu: „Ştiţi, a fost ca în reclama aia cu ăla micu de visa să conducă un Ferrari şi până la urmă i-a venit mintea la cap şi şi-a luat un Chevrolet, iar sloganul era GET REAL.” Dar în lipsă de altceva… ar fi mers şi asta, iar la stat nu am avut curajul să dau, şi bine am făcut, că la tot ce avea legătură cu terapia s-a intrat foarte greu, iar în rest mai erau nişte chestii absolut nedigerabile gen „Psihologia aplicată în domeniul securităţii naţionale.” Dar poate sunt eu o visătoare. Ideea e că aş prefera un post prost plătit de profesor decât să fac un lucru care nu-mi inspiră nimic, şi la care nici nu aş fi bună din acest motiv.
Aş fi încântată să fac parte din AIPsA. Când se mai face o reuniune a membrilor „comitetului central” mă anunţi şi vin şi eu cu ciornele… Oricum, vorbim la facultate mai multe, că acum sunt în Craiova şi am făcut deja 3 deplasări săptămâna asta. Dar a fost bine, un pic de antrenament pentru la toamnă.
Ah, ce-mi place să spun chestia asta: ne vedem la interviu, ne vedem la cursuri, etc. Can I say it again?
Tu ţi-ai depus dosarul? Mai ai ceva noutăţi? Crezi că poţi să-ţi strici unghiuţele date cu ojă în tastatură, pentru a pune un anunţ despre nou înfiinţatul masterat de la UTM pe Cafe Gradiva?
Mă cam sperie gândul că e posibil să nu se facă din lipsă de doritori. Că şi ei s-au urnit cam greu. Poate alte persoane nu au fost aşa de hotărâte ca mine şi au rămas acolo unde au optat prima dată, deşi s-ar fi orientat către psihanaliză dacă ştiau din timp.
Şi… o să fiu un pic frustrată, fiind printre puţinele persoane de acolo care nu sunt „în analiză”. Sper din tot sufletul să rezolv la anu’ problema asta.
Dar… frustrată am fost toată viaţa, deci sunt obişnuită. E bine că acum sunt o frustrată fericită (scuze contradicţia în termeni), care poate să înveţe despre ceea ce îi place cu adevărat şi poate, cine ştie, să şi practice, într-o bună, foarte buună zi.
Nu se uită omu’ trei zile pe site-ul vostru şi gata, dă cu bâta-n baltă. Acum am văzut că ai postat anunţul.
Dar dear, m-ai speriat de-a binelea. Ce coadă? Să nu-mi spui că o să trebuiască să rup gâtul cuiva cu dinţii ca să intru :))
Şi despre ce întrebări „de acceptare” ai vorbit? Interviul nu este după terminarea înscrierilor? Adică… după 5 octombrie? Sau era vorba de altceva…
Eu sunt mai nelămurită aşa de felul meu 😛
Auzi, pe mine m-au intervievat aia de am iesit cu bratul plin de caramizi din cabinet. Una albastra, alta bej, si una alb negru. Asta are si dedicatie. Misto.
Eu nu mai anunt nimic. Oricum am dictat peste tot repetandu-i mamei pentru ce masterat imi trebuie banii ei. Deci, toata lumea stie. Ce nu stiu eu, si ce ma intereseaza dar nu am chef sa scotocesc nicaieri (as prefera sa mi se raspunda de la cineva care stie deja) este:
„Aaaauziiiiti? Da’ ce acte ne trebuie?” Daca vin cu buletinul si cu propriul ‘vizaj’ ma primiti la cursuri ca sa-l bat la cap pe Zamfirescu pentru ca el sa demonizeze usa de la A1 in timp ce ne vorbeste despre Jung???
Ca eu asta vreau…
In fine… Mai vedem ce si cum. Daca spun prea multe aici… mi-e ca imi incuie astia sala de curs cu cheia pe dinauntru, si-apoi zamfirescu inghite cheia…
Si-apoi… na, stiti si voi de la Twitter si Silvester ce se intampla mai departe. Eu vin cu interpretari Winnicottiene pe temele astea.
Doamne… de-abia astept sedinta de psihoterapie psihanalitica de … haaa… aaaa…. azi!
Si-acuma liniste ca-mi zgarie unu’ o vioara in cap.
Cica unu… Ma rog, unu cu un arcus si niste corzi…
Frumos, dar cam agitat. Muzica pentru trezit, ca sa mergi sa faci spectacol pe strada. Eu m-am plictisit acasa. Nu veniti pe la mine? hihihi. 😉
aha…
hehe 🙂