Mi-a facut cu ochiul cartea asta in librarie pentru ca mi-am amintit ca citisem un interviu interesant cu autorul in Dilemateca. Dupa dezamagirea legata de Margaret Attwood, recunosc, am ezitat. Dar imi rasunau in minte niste franturi din interviul-cel-interesant: “enfent terrible al scenei literare londoneze”, “exces de narcotice”, “tulburarea credintelor fundamentale ale cititorului”, “sex spectral”, “proza fantastica”. Asa ca dragii mei, am intins mana cea ezitanta dupa carte si-am inhatat-o. Ia sa vedem domle cum traiesc mortii astia ai naibii sa fie ei, cum dracu’ sa traiasca daca-s morti? [vocea inginerului].
Ei bine dragilor… mortii astia traiesc bine mersi inr-o lume paralela, care arata exact ca asta, numai ca un pic altfel. Duuuh. Exista notiunea de statut social, mortii astia se duc linistiti la munca, au nevoie de bani, fumeaza, beau si se indoapa (doar ca nu inghit ci scuipa), se intalnesc la sedintele celor Personal Morti unde ii invata cum sa faca fatza mortii, ii bantuie pe cei vii si, intr-un final, renasc si redevin bebelusi. Niste bebelusi constienti de statutul lor bebelusesc.
Dar nu perspectiva asupra vietii de apoi e cea mai interesanta parte dintre toate. Personal cel mai interesant mi se pare stilul. Limbaj colorat, umor delicios, sarcasm subtil. Un stil vivace, plin de elan, ca o melodie vesela. Fiecare rand un stimulent.
Cat despre autor… iata-l ce figura interesanta are. [Imi aminteste de fostul meu analist :d].
Mostra din interviu : Nu e vorba ca nu as crede in existenta lucrurilor reale – doar ca eu nu cred ca acestea s-ar conforma cu totul perceptiei comune asupra realitatii. Fictiunea mea se bazeaza pe ideea ca adevarul poate fi gasit in coerenta unui set de propozitii, oricum, mai mult decat in corespondenta acestor fraze cu o lume asumata ca fiind “reala”. Aceasta ultima perspectiva este una esential platoniciana – a mea este mai mistica, presupun. De aceea lucrez atat de mult cu lumi alternative, caci numai aratand felul in care adevarul iese la suprafata din coerenta acestor lumi fictionale putem ghici natura propriului nostru adevar.
E? E ca e? Io asa zic, ca ce e domle, nu asaaa… Da, ma scuzati, incep sa vorbesc bebeluseste. La gradinita eram cam tacuta mititica de mine, si acum mai am puseuri in care tind sa recuperez din plenitudinea si expresivitatea discursului infantil.
En fin… Data viitoare cand ‘fac plinul’ la carti o sa caut cu infrigurare celelalte doua publicatii, si anume « Cucul si pupaza » si « Maretele maimute ». Si de data asta, parol soro, nu mai ezit.
Va pup cu drag si… burta pe carte ce o tot flenduriti pe bloguri? 😉
Afreuda 
Mi-am luat si eu Maretele maimute, atrasa de fragmentele de recenzii de pe carte si din interior, precum si de idee…n-am apucat s-o si citesc si acum, vazand postul tau, de-abia astept! In curand o sa fac o depresie pe tema timpului pentru citit si a flenduritului pe bloguri :))
Constat ca imi plac din ce in ce mai mult cartile tot mai „fanteziste”, ca sa zic asa…Iti recomand Intermitentele mortii de Saramago, o sa-ti placa sigur!
Interesanta viziunea mortii, n-am citit pana acum Will Self; insa recenzia ta si bucatica de interviu plus figura lui, care ma duce cu gandul la un Ralph Fiennes mai demonic; m-au convins; revin dupa lectura
merci
@rontziki: de-abia astept sa citesti „Maretele maimute” sa-mi spui cum ti s-a parut. ca sa stiu daca o cumpar sau nu. Judecand dupa „Cum traiesc mortii” as cam cumpara-o, dar nu mi-ar strica o recomandare or smth. si de ce sa faci depresie? ai ramas fara timp? ti-au intrat zilele-n sac? las ca le facem noi pe toate n-avea grija. orice, numai o depresie sa nu te cotropeasca. E foarte foarte naspa, spune o ‘patita’ 😉
@gala: negresit sa revii. Ma bucur ca ‘te-am convins’, imi place cand se orienteaza lumea dupa recomandarile mele. sper sa-ti placa, sincer, ca altfel o sa fim amandoua dezamagite 🙂 si nu e frumos…
[…] acelasi autor: Cum traiesc mortii (iunie […]
In general nu caut cartile care sunt caracterizate prin umor, oricat de „British” ar fi acesta. De la Will Self nu stiam la ce sa ma astept, m-a atras titlul si cuvintele de pe coperta a 4a. Si am savurat cartea asta de la un capat la altul, fara pauza aproape. E scrisa atat de bine, atat de inchegat, incat ajungi sa crezi prostiile pe care le debiteaza acolo. Pentru ca e si extrem de sincera. M-a suprins intr-un mod foarte placut, clar peste asteptari. Si in plus mi-a si deschis un pic ochii, cum ca nu tot umorul din carti e neaparat inutil. Ba dimpotriva, daca e facut cu mult creier, devine indispensabil.
dar sa stii ca el acolo nu debiteaza numai prostii. Sunt niste fantasme foarte raspandite astea pe care le ilustreaza el…
Trebuia sa pun niste ghilimele la prostii, in sensul de fantasme, fantezii, imagini. Mi s-a parut mai potrivit in contextul respectiv, nu intentionam sa-l descreditez pe Will Self sau sa ma agat de ideea de prostie – in sens propriu de data aceasta.