blestem sau binecuvantare?

Ah cat de tare detest cand se termina weekend-ul. Toata saptamana imi numar orele, zilele, jumatatile de ora, jumatatile de zi pana sa se termine, si cand se reseteaza ceasul imi vine sa ma dau cu capul de toti peretii. Astia pe care nu am nici un cal verde. Adica ma dau cu capul de realitatea asta frustranta, plina de compromisuri sinistre, in care trebuie sa respecti un program care nu este ales de tine, trebuie sa socializezi cu niste oameni care nu sunt alesi de tine, si cu care nu ai absolut nimic in comun, complet insipizi si mai inodori decat Grenouille, trebuie sa te inghesui dimineata si seara in mijloacele de transport in comun sau in traficul infernal (daca stai pe canapeaua comoda a unui taxi). Si cel mai tare detest lucratul la calculator. Mortaciunea asta antropomorfizata, careia i se atribuie in mod eronat calitatea de a fi inteligent…

Nu utilizarea lui ma enerveaza, ci programarea lui. La fel cum nu ma deranjeaza sa mananc paine, dar m-ar deranja sa trebuiasca sa particip la munca campului, sau sa muncesc la moara. E adevarat ca programarea calculatorului nu este chiar ‘munca de jos’, dar imi este atat de neplacuta prin specificitatea ei, prin faptul ca te tine tintuit de un scaun si de o tastatura, prin faptul ca trebuie sa imi torturez ochii, in care mi-am somatizat protestul, privind 8 ore in sir in ecranul ala…

Uitati-va si voi:

Cu sinceritate va marturisesc, il invidiez din plin pe cimpanzeu, pentru ca el nu trebuie sa se lupte cu sentimentul de inadecvare. Pentru el este atat de natural sa fie cimpanzeu, incat asta ii este cu desavarsire necunoscut. Prin urmare, nu ii poate crea nici un disconfort. Pe cand mie imi intretine si imi alimenteaza incontinuu un bulgare nevrotic de nestapanit, un sac enorm de pietre de moara pe care le car dupa mine fara incetare, oriunde m-as duce. Si imi afecteaza chiar si relatiile interumane, imi strica reputatia si imi confera un nimb de inginer cu ochelari de cal, caruia nu ii contesta nimeni inteligenta, in schimb ii atribuie un caracter care combina o farama de autism, cu o aroma subtila de neghiobie.

Si culmea este ca inca nu reusesc pe deplin sa rezist acestor proiectii, ma identific cu ele si ma conformez, functionez ca atare. Uneori i-as da dracului pe toti cei care imi spun „domnisoara inginer”, apelativ in care adaug eu, ca de la mine, o samanta de peiorativ. Cand mi se adreseaza cineva asa, imi asez cu un gest ostentativ ochelarii pe nas, si imi trec mana seductiv prin par, spunand in gandul meu: „don’t hate me because i’m beautifull”.

Va las dragilor, si va imbratisez prin intermediul acestei masinarii cancerigene si pagane, care a ajuns sa ma inrobeasca in asa hal incat cu greu intrezaresc, prin ceata groasa a sufletului meu, momentul eliberarii.